Nu intenționez să scriu (încă) un laudatio, conceput acum, sub impresia evenimentului de la Cannes 2026. Și care, concentrat într-o casetă, se exprimă clar: 5 premii acordate, de 5 jurii diferite, aceluiași film, Fjord: Al doilea Palme d'Or al domnului Mungiu. Premiul FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique). Premiul juriului ecumenic (onorează filme care ating dimensiunea spirituală a existenței noastre). Premiul François Chalais (dedicat filmelor care reflectă valorile - nu nonvalorile n.m. - jurnalismului). Prix de la Citoyenneté (decernat de asociații și organizații civice, care răsplătește filmele ce încurajează spiritul civic și conștiința socială)! Iar, la acest nivel, nu poate fi vorba despre o balcanic-românească (...) conivență, ci despre o semnificativă și rară convergență.
Ce înțeleg eu din personalitatea acestui artist - deloc fițos, nici plin de sine, nici logoreic - dar profund, care se exprimă fluent în franceză și engleză și gândește universal? Mă voi opri la moderația sa structurală, la felul nuanțat, echilibrat în care privește lumea ce-l înconjoară. Și asta într-un context bântuit și impregnat de radicalisme, care mai de care mai stupide și mai primejdioase; de obtuzitate convulsivă și compulsivă; de invidie unsuroasă și răutate perversă, provenită din chiar rândul unor lideri de opinie și altor creatori (să trăiești, nene Iancule!) "români, mai mult sau mai puțin onești"; de o rinocerită (idem, nene Ionescule!) pandemică, dirijată și folosită, fie cu imbecilitate, fie "decât" cu o imensă rea-credință.
Atent, moderat și echilibrat, domnul Mungiu privește spectacolul lumii cu o tristețe, totuși, îngăduitoare; aș numi-o, pe undeva, cehoviană. Omul vede enorm, dar nu simte monstruos. Doar cu o îngrijorare pe care numai speranța creștinească o mai poate, pe undeva, domoli. Fără a fi un adept al religiozității de fațadă, îi simt (eu, cel puțin) disperarea domoală cu care caută să surprindă și fărâma de omenie ce trebuie să fie acolo, în interiorul celui aflat în eroare; sau măcar motivele care au condus la degradarea, deturnarea acțiunilor săvârșite.
În istoriile sale cinematografice, problema răului și a opțiunii există. Ea ar putea (sau măcar ar trebui) să sfâșie dramatic personajele. Paradoxal, câteodată prin neînțelegerea ori neasumarea ei. Atunci, tristețea povestitorului îmi pare a fi dureroasă. Parcă și-ar asuma neputința personală de a interveni în decizie - doar o înțelege, o analizează și ne-o transmite. Dilemele unora dintre personajele recuperate și tratate de el pulsează, dor, ard. Cu tandrețe, cu minuțiozitate și cu tristețea de a nu putea interveni în schimbarea opțiunilor (căci analiza lui se referă la fapte deja consumate, devenite notorii prin intermediul mass media), domnul Mungiu are curajul să ne ofere și punctul de vedere alternativ. Asta înseamnă să te situezi la mijloc, să îndrăznești a căuta un adevăr, mai mult sau mai puțin relativ, totuși. Să îți asumi postura de smerit avocat al lui Dumnezeu, fără să uiți că și "concurentul Ucigă-l toaca" există și, vrei - nu vrei, acționează în legea sau fărădelegea lui, prin personaje la fel de reale; din păcate, și de adevărate. Sigur, după debutul fabulos cu Occident (2002), cam nici unul dintre cele care i-au urmat nu distrează. Nici nu prea amuză. Doar pun pe gânduri - însă numai pe cei care au cu ce gândi (inteligență, spirit critic, cultură, bun simț).
Și, nota bene, pe cei de bună-credință, nearondați "criticologic" zonelor experimentalist - extremist - postmoderniste, pentru care creațiile lui ar suferi "de o anumită artificialitate și de o amplasare prea la jumătatea drumului, specifică lui Mungiu. Acesta caută subiecte de senzație pentru ca apoi să încerce să le desenzaționalizeze. Trage spre un cinema de gen (...), dar se înfrânează, pentru că în același timp vrea să facă un comentariu social ambițios și nu i-e ușor să împace cele două direcții. Știe să pună degetul pe puncte sociale nevralgice, pe linii de fractură, dar adesea pare să le atingă cu aerul că doar le bifează".
Mda... Așa o fi, poate? Dar în sensul bun, nobil, moderat, reflexiv, înțelept. Filmele lui nu șochează. Nu exaltă. Nu amuză. Doar pun pe gânduri - dar numai pe cei care au cu ce gândi (inteligență, spirit critic, cultură). À bon entendeur, salut!