Bijuterie de gen: Léa Mysius - Histoires de la nuit / The Birthday Party la Cannes, 2026

Save the best for last, se zice. Eram pe punctul de-a mă resemna cu ideea că în competiția mare de la Cannes 2026 au intrat multe filme care încearcă prea mult sau prea puțin, până am văzut acest thriller care face exact ce trebuie, când trebuie. De altfel, el face parte dintr-un discret nou val de filme franceze de gen în care inteligența scenariului e egalată de precizia regiei. Nu mă refer la mastodonți de tipul Le comte de Monte-Cristo / Contele de Monte Cristo, ci la filme cu bugete medii spre mici raportate la industria de film europeană, care înțeleg că, atunci când nu ai bani, n-ar fi rău să compensezi prin iscusință și șarm. Sunt în general filme făcute de regizori pe care i-am putea numi veterani, precum Dominik Moll sau François Ozon, dar iată că li se adaugă o voce mai tânără și la fel de sigură pe ea: cea a Léei Mysius.

Godard a zis la un moment dat la modul faimos că tot ce-ți trebuie pentru un film e o femeie și un pistol. Versiunea ceva mai ancorată în acte contabile și mai contemporană, așa cum transpare din Histoires de la nuit, e că ai nevoie doar de vreo opt personaje, un pistol, niște arme albe de uz casnic și vreo câteva încăperi care comunică convenabil între ele prin uși și prin ferestre. Restul e doar o chestiune de cauze și efecte bine controlate. Ajută și coloana sonoră minimalistă, compusă din acorduri scurte și nervoase, semnată de Florencia Di Concilio, care dă destul de repede de înțeles că tihna relativă a familiei din film (un bărbat, o femeie, o fetiță) o să devină în scurt timp și mai relativă. Niște uși trântite la momentul oportun și alte accesorii sonore ale genului anunță, ca tunetele de dinaintea furtunii, iminența câtorva zeci de minute tumultuoase. Ar fi păcat să dezvălui până și micile întorsături de situație care se înlănțuie în film. Unele țin de structura clasică a thriller-ului cu personaje puține și sunt incrustate pe suprafața genului de pe timpurile lui Hitchcock. Violența e și ea printre ele, e cireașa de pe tort, dar un film scris inteligent precum Histoires de la nuit găsește tot felul de pretexte plauzibile pentru a te ademeni cu ea și a o amâna în același timp cât mai mult posibil.


O regie bună într-un film de gen știe cum să dozeze fără să abuzeze. Mysius e din acest punct de vedere o practicantă entuziastă și extrem de eficientă a detaliului bine plasat. Niște adidași cu câteva picături de sânge pe ei sucesc mintea mai abitir decât prezentarea frontală a evenimentelor care au dus la respectiva vărsare de sânge. Histoires de la nuit e subtil cât e nevoie să fie și, în general, decupat în cadre expresive, ca o bandă desenată lucrată cu gust pe care cineva s-a gândit s-o adapteze cinematografic. Are un singur moment excesiv din punct de vedere vizual, o idee care pare că aparține altui film. În general, însă, filmul arată clasic și classy. Fiind un film de gen care își asumă ceea ce este, el știe că, de fapt, o poveste de acest tip trebuie segmentată, ca într-o piesă de teatru pe stil vechi, în scene succesive în care câte două personaje se răfuiesc între ele. Trecerile acestea între scene par naturale, nonșalante și bine motivate narativ. O parte din aceste răfuieli sunt efectiv confiscate de jocul carismatic al lui Benoît Magimel, villain-ul din film, care, la costum și cu gesturi sumbre, îmi aduce aminte de răutatea extravagant calculată a personajului interpretat de Gary Oldman în Léon de Luc Besson. Senzația e, de fapt, mai generală. Mysius a ecranizat un romanul francez apărut acum câțiva ani, semnat de Laurent Mauvignier, care desface și pune apoi la loc într-o ordine proaspătă convențiile thriller-ului, a încercat să facă din text - după spusele ei - o versiune din perspectivă feminină a filmului A History of Violence de David Cronenberg și a reușit să realizeze un film care pare că preia din mai multe surse și în general îmbunătățește tot ce preia. Histoires de la nuit e una din bijuteriile regizorale ale anului, un exemplu de film de gen căruia nu îi e frică să reinventeze elegant pașii unei coregrafii deja cunoscute.