Piesa îl are în centru pe Baal, un poet maximalist, dur, atipic, mult mai preocupat de sănătatea pădurilor decât de efectele negative, violente, determinate de simpla sa prezență asupra oamenilor. Devine un idol al generației sale. Un fel de promotor al răului, iar actul artistic, un instrument de manipulare și cucerire. E de o sinceritate impresionantă. Greu de convins și incomod. Mânat doar de poezie și de o ardere cât mai eficientă a vieții. Orice act e un act de revoltă. Bineînțeles, nu lipsesc nici viciile previzibile: droguri, alcool, vehemență-n limbaj și-n fapte. Toate acestea nu rămân fără repercusiuni, care, doar povestite aici, ar stârni probleme. De aceea aș trece ușurel la structura spectacolului.
Narațiune pluristratificată
Să luăm pe rând câteva găselnițe de alcătuire. O dată ar fi ecranul albastru (mai des întâlnit sub numele de greenscreen), care împarte narațiunea în două etaje. În sală percepi spectacolul ca pe o bandă desenată: în primul dreptunghi, e narațiunea editată (aici intră tot ce vă vine în cap: orașul chinezesc, câmpul verde plus cerul albastru, subsolul insalubru unde-și ține Baal salteaua, cluburi respingătoare ș.a.); al doilea dreptunghi e cel în care actorii joacă pe viu. Se produce un efect de suprapunere după declicul convenției. Și, chiar și cu subtitrări, spectacolul funcționează remarcabil (ca să nu spun ceas).
Naratorul Baal, care nu de fiecare dată își asumă acest rol, taie povestea și intervine pentru a explica un episod; pentru a-l contura și a-i conferi o priză la realitate. În fapt, personajul Baal e ultimul lucru de care ar trebui să ne facem griji. Mult mai importantă e echipa de actori, agenți interpretativi, să zic, dar și critici activi. Sunt programați pentru o interacțiune cu publicul și nu pentru o prezență scenică inertă. Aici spectacolul devine brechtian. Efectul de înstrăinare e o notă recurentă. Pe alocuri, poate mult prea reliefat, dar fără a fi ostentativ plasat. Astfel, nu doar antieroul (ăsta e termenul!) ține discursuri despre atrocitățile societății, ci și Emilie (Zhuojun Ma), soția unui bogătaș influent, sedusă de Baal, înnebunită după el; simultan, e împuternicită să rupă, iată, diegeza și să aibă un speech despre misoginism, vulnerabilitate și superficialitatea cu care sunt tratate emoțiile femeilor.
Vom reveni asupra poveștii pe larg. Până atunci, mi se pare esențial să prefigurez care este miza spectacolului. Și nu pot să nu adaug, sărind peste câteva etape, că aproape întregul festival s-a pitulat sub cupola discuțiilor despre teatru, ca și cum metateatrul ar fi devenit o notă de trecere. Și n-aș pretinde că este neapărat un lucru rău. Aceeași logică o observăm și în acest spectacol jucat la Fabrica de Cultură (Sala "Eugenio Barba").
Pare un clișeu, dar spectacolul e politic de la un capăt la altul. Chiar dacă menționarea cancel culture-ului seacă orice chef de vorbă, cei de la Dead Centre au reușit să infuzeze măcar în unele secvențe un aer fresh. Zic că seacă, pentru că discursurile acide despre political correctness, menite să incrimineze orice strănut în biserică, sau, mai nou (poate nu chiar atât de nou), cele care iau la rost radicalizarea P.C. sună ca un continuu efort al unui scripcar începător, despărțit de tine printr-un perete subțire. În Brecht's First Play nu găsim acest lucru. Căci, pentru a trata aceste teme delicate și cam fumate, ar trebui să-ți alegi tonul. Merită mai multă apreciere diluarea tensiunii cu câteva momente de umor fin. Fapt binevenit. De vreme ce orice lucru care se ia prea în serios e de luat în râs. Brecht's First Play a anticipat aceste posibilități. De aici și cursivitatea. Antieroul - un bard și o brută - în mare parte din spectacol e blurat, din pricina acțiunilor și expresiilor sale (poetice, cum să nu, dar inacceptabile pentru orice persoană sănătoasă). Drept urmare, pe ecran, cum spuneam, cu o coloristică cu accente manga, în locul rapsodului nostru urmărim o movilă de pixeli, apucată și omenește infectă.
S-a văzut că mă feresc de repovestire. Dar o trecere în revistă a momentelor-vârf - pentru o pătrundere în itinerarul lui Baal - ar fi binevenită. Sincer, nu mă încântă, textul fiind doldora de clișee. Unul ar fi poetul rebel, trăitor într-o insurgență interioară și exterioară. La fel ca în drama lui Vigny, lipsa de bani e egală cu șarmul. Mizeria, s-o trecem și pe ea. În fine, lucrurile stau cam așa: un bogătaș, soțul Emiliei, se aprinde în fața unui talent, a unui poet-cântăreț (Baal e și un star rock underground). Personajul principal, ca mai toți inadaptații și copiii teribili, dă cu piciorul ofertelor. Are un comportament de prost-crescut. Și, mai apoi: pentru că se revoltă împotriva milionarului defrișator de păduri (Mech jucat de Wei Cui), Baal nu-și mai vede ieșirea din sărăcie. Cum am și spus, alt clișeu: Emilie prinde drag de firea sa neobișnuită și frustă. Johannes (Jiahuai Zhang), un majordom al bogătașului, după ieșirile idolului său, se ține scai. Aici, alt loc bătătorit: relația mentor-ucenic. Sophie (Wei Tan) e introdusă de Johannes. O fată după a cărei sinucidere protagonistul va resimți remușcări, ca principal părtaș la decesul ei.
Scenografia e un element-cheie al spectacolului. Sophie e drogată de Baal. Subsolul său e un viitor loc al ororii. Scena e estompată. Vedem un act de siluire, dar și nu-l vedem. Baal îi spune fetei să se dezbrace. Ceea ce pare a fi un moment greu de urmărit e convertit într-o sugestie. Sub haine, actrița are un costum albastru, iar, pus în acord cu ecranul, corpul ei nu numai că nu-i mai aparține, din pricina unui stres imposibil, ci nu mai există. Noi, publicul, pe Sophie pur și simplu n-o mai vedem. E ilustrat și un efect psihologic, catalogat drept tulburare disociativă. Victima pierde controlul asupra trupului. Deși scena este de o atrocitate curată - Sophie e violată, mai apoi, de un grup de prieteni ai lui Baal - publicul observă doar actorii costumați în albastru, iar main screen-ul este gol. Salteaua lui Baal e vidată. Astfel, sunt convins, e evocată dezumanizarea, prin absența efectivă a omului. Mai precis, două absențe: cea a demnității umane, prin posesia altora (prima) și cea a umanului per se, prin negarea celuilalt și nivelarea lui (a doua). Adică depersonalizarea, coborârea la carne, dacă se poate.
Ce să mai: e limpede că spectacolul pune în dezbatere omul din spatele artistului. Omul: faultat și etic dezagreabil. Convins că viața-i artă chiar și în clipe de inadecvare socială. Sincopa vine meteoric. Publicul ascultă. Nume ale unor pedofili, precum Jeffrey Epstein, sunt puse în contrast cu nume de artiști acuzați de relații cu minore, precum David Bowie. Care-i, până la urmă, treaba? De ce, în cazul celui din urmă, pedeapsa cade mai moale sau nu cade deloc? De ce opinia publică e categorică în cazul lui Epstein și se cufundă în nuanțe până la dispnee în cazul celui de-al doilea? Același echivoc și în cazul lui Michael Jackson, aș adăuga. Da, ultimul film, Michael, e și un omagiu. Fair. Dar chior să fii și tot te prinzi că funcționează drept o spălare de imagine.
Rețele de semne
Putem foarte bine să continuăm. Să înșirăm elemente care, după mine, fac din montarea unui text dramatic o operă scenică. Lucrurile nu stau atât de simplu. Nici scenografia, nici sedimentul ideologic nu denotă teatralitatea. Fără "relațiile de joc", fără "rețelele de semne" (formulele criticului Marian Popescu), complexitatea spectacolului ar rămâne doar complexitate și, în ansamblu, o pastă. De ce funcționează Brecht's First Play? Datorită măsurii. Nimic nu este supralicitat. Din contră, uneori unele lucruri par prea puțin exploatate. Însă chiar și jumătățile de opinie care ne sunt servite sunt integrate organic.
Minusurile țin mai degrabă de textul lui Brecht, cu o scriitură mai șchioapă când vine vorba de cauzalitate. Cum e episodul cu Sophie, în care Baal, cinic și rece cu morala, se arată profund marcat de noua sa culpă. Aspect care îi este atribuit mai degrabă pentru a mișca plotul. Finalul, deși previzibil, cu moartea antieroului, ca un soi de ispășire a acțiunilor sale distrugătoare, nu ratează. Notele de duioșie, exprimate prin strângerea personajelor într-o barcă pe râul Nai, un fel de Lethe (râul uitării la greci), e un sfârșit reușit și cufundă povestea într-o pace glacială. Vorbind despre acest tip de spectacole, vorbim, inevitabil, despre combinatorică, adică despre studiul posibilităților de grupare a elementelor înaintea montării. Poate părea, din cele scrise mai sus, că spectacolul ar vrea să șocheze. Nimic mai neadevărat. Miezul general stă în oferirea unui nou unghi de privire asupra lumii, în zguduirea unor perspective care sunt luate de bune fără drept de apel. Un alt plus este evitarea accentelor puse pe viața lui Brecht, pe poziționarea sa politică, comunistă, care ar fi ca o pată de cerneală în apa limpede. Brecht este privit doar drept creator și nu e luat în calcul și omul, fapt care nu dă peste cap linia generală a spectacolului. Adică ce să înțelegem? Că opera este bună și fără om? N-ar trebui să conteze omul în interacțiunea cu opera, dar, cum lăsa să se înțeleagă Eugen Simion (vezi interpretarea lui Iovănel), omul intră, inevitabil, pe fereastră.
(foto: FITS)
Beijing Repertory Theatre, Tempest Projects
Brecht's First Play
după Bertolt Brecht
Regia: Ben Kidd & Bush Moukarzel
Distribuția: Shijia Jin, Wei Cui, Tengfei Li, Zhuojun Ma, Jiahuai Zhang, Wei Tan
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, 23-24 iunie 2026