Textul lui Sorescu este binecunoscut. Inspirată de episodul biblic al lui Iona înghițit de balenă, piesa se îndepărtează însă de dimensiunea religioasă propriu-zisă și devine o alegorie a existenței. Personajul este un pescar care visează să prindă peștele cel mare, însă destinul îi joacă o farsă crudă. În loc să cucerească lumea, ajunge captiv în interiorul unui chit. De aici începe adevărata călătorie.
Firul narativ pare simplu. Iona descoperă că este prins într-o burtă de pește și caută o ieșire. Taie pereții care îl înconjoară și reușește să evadeze. Bucuria este însă de scurtă durată. Înțelege că a ieșit doar dintr-o burtă pentru a intra în alta. Și apoi în alta. Și încă una. Fiecare eliberare aparentă se dovedește o nouă formă de captivitate. Drumul său nu este unul spre exterior, ci unul spre înțelegerea propriei condiții. Purcărete nu încearcă să explice misterul piesei. Nu caută răspunsuri definitive și nici nu transformă spectacolul într-o lecție de filosofie. Dimpotrivă, construiește un univers vizual în care imaginile vorbesc la fel de convingător ca și cuvintele. Spectacolul funcționează asemenea unui vis straniu, în care logica obișnuită se suspendă, iar spectatorul este invitat să accepte regulile unei lumi aflate la granița dintre realitate și simbol.
Scenografia lui Dragoș Buhagiar are un rol esențial în această construcție. Spațiul scenic pare viu, organic, ca și cum ar respira odată cu personajul. Decorul nu reprezintă doar interiorul unui pește, ci devine imaginea tuturor limitelor care îl înconjoară pe om: frici, amintiri, iluzii, condiționări, timp. Totul sugerează că existența este alcătuită din cercuri concentrice din care încercăm fără încetare să ieșim, doar pentru a descoperi alte cercuri și alte granițe.
În centrul acestui univers se află Adrian Matioc. Interpretarea sa reprezintă unul dintre atuurile spectacolului. El reușește performanța dificilă de a susține aproape singur atenția publicului fără să transforme personajul într-un simplu simbol abstract. Iona rămâne profund uman. Este vulnerabil, tandru, furios, ironic, copilăros și înțelept în același timp. Se joacă, glumește, se revoltă, speră și deznădăjduiește. În permanență caută un interlocutor, iar atunci când nu găsește pe nimeni ajunge să vorbească cu sine însuși. Adrian Matioc construiește un personaj care pare să poarte pe umeri nu doar propriul destin, ci și experiențele tuturor celor aflați în sală. În anumite momente, privirea lui transmite mai mult decât un monolog întreg. În altele, umorul funcționează ca o formă de rezistență împotriva disperării. Tocmai această alternanță dintre gravitate și ironie face spectacolul atât de tulburător.
Anul trecut, tot în cadrul FITS, am avut șansa să asist la aceeași montare, în versiunea japoneză. Faptul că spectacolul funcționează la fel de puternic în română și în japoneză spune multe despre caracterul său universal. Totuși, în versiunea cu Adrian Matioc există o relație specială cu textul original. Nuanțele limbii lui Sorescu, jocurile de cuvinte și acel amestec unic de ironie și melancolie ajung la spectator în forma lor cea mai directă. Dacă Kuranosuke Sasaki m-a impresionat prin expresivitate și disciplină scenică, Adrian Matioc aduce o familiaritate emoțională care face ca drama lui Iona să pară mai apropiată, mai caldă, mai personală.
Unul dintre cele mai frumoase aspecte ale spectacolului este felul în care transformă singurătatea într-o experiență colectivă. Deși urmărim destinul unui om izolat, nu avem niciodată sentimentul că asistăm la drama unei excepții. Dimpotrivă, recunoaștem în Iona propriile noastre încercări de a găsi sens, propriile ziduri și propriile ieșiri false. Fiecare "burtă" prin care trece personajul poate fi citită în nenumărate feluri: o etapă a vieții, o relație, o convingere sau o frică.
Muzica lui Vasile Șirli completează discret această atmosferă. Ea nu însoțește acțiunea, ci pare să izvorască din adâncul ei, amplificând senzația că asistăm la un ritual și nu la o simplă reprezentație teatrală. Lumina, mișcarea și sunetul se reunesc într-un limbaj scenic coerent, recognoscibil pentru universul artistic al lui Purcărete.
Într-o epocă obsedată de răspunsuri rapide și concluzii clare, Iona are curajul să rămână o întrebare. Există o ieșire? Este libertatea posibilă? Putem depăși limitele care ne definesc? Sau tocmai căutarea ieșirii reprezintă adevăratul sens al existenței?
La final, spectatorul pleacă fără certitudini, dar cu o sensibilitate sporită față de propriile întrebări. Și poate că aceasta este cea mai mare realizare a spectacolului. Nu ne spune cum să trăim, ci ne amintește că suntem condamnați - și privilegiați în același timp - să căutăm.
Iona lui Silviu Purcărete nu este doar o montare remarcabilă a unei capodopere românești. Este o întâlnire rară între literatură, actorie și imagine scenică. Prin interpretarea lui Adrian Matioc, textul lui Marin Sorescu își dovedește încă o dată vitalitatea și puterea de a vorbi despre omul contemporan. Iar când luminile se sting, rămâne în minte o senzație greu de definit: aceea că, pentru 80 de minute, am privit în interiorul unei burți de pește și am descoperit, surprinzător, propria noastră reflecție.
Cumva, cumva, răzbim noi la lumină!
(foto: Mihaela Petre & Alexandru Condurache)