Pe două ecrane amplasate la distanță de câțiva metri unul de altul în parcul înmiresmat, se spun două povești ca două virtualități de meditație asupra spațiului și magiei vizuale. Raportul aparență - esență îmbină iluzia optică inițiată de imaginea proiectată pe ecrane cu arta actorului. Efectul rezultat sunt două acte complementare, aproape beckettiene ca durată și semnificație simbolică. Insul integrat în peisaj, în plină lumină, iese din cadru pentru a se privi amuzat ca într-o oglindă a timpului, îndepărtată sau apropiată, după dorință.
Ca stil narativ non-verbal, experimentul se revendică într-un fel de la teatrul absurd. Este un joc vizual împlinit ca dorință de a transcende, jovial și enigmatic, dintr-o lume în alta. Se deschid simultan două universuri paralele în care individul, redus la rolul de simplu actant, își acceptă sau nu condiția duală. Procesarea ludicului ca element vital conotativ, accesat bivalent, între ideal și real, între virtual liric și grosier real, pune în balans ipostazierea chipului frumos, tinerețea pierdută, cu abrutizarea unui timp concret al reflecției. Peruca purtată de actorul sătmărean Cătălin Mareș indică semne de răzvrătire, de neacceptare a unei realității tranzitorii, excluderea dintr-un paradis prea repede pierdut al tinereții fericite. Sunt jocuri, imagini în care insul rătăcitor caută să cuprindă în sinele profund întreg universul de trăiri și simțiri. Jocuri de-a realitatea și închipuirea.
Apariția reală a unei virtuale partenere de viață complică existența într-un univers desăvârșit, clădit pe netemeinicia visului. Sol al armoniei care conturbă fragilitatea visului. Femeia (Florentina Năstase) vine îmbrăcată în pardesiu de ploaie, cu o valiză în mână, pregătită pentru un drum lung, existențial-experimental, pregătită să ne conducă spre celălalt ecran, unde apare căsuța ca "leagăn mitologic", simbol al întemeierii întru ființare și trăinicie. Simbol al "închiderii care deschide" spre civilizație și cultură, ca în conceptualizarea "devenirii întru ființă" a lui Noica. Femeia-etalon depune eforturi considerabile pentru a dobândi dreptul de a pătrunde în căsuță și de a viețui într-însa. Dar după ce reușește să intre și să se acomodeze în spațiul asumat ca al ei, trimite semnale în afară. Sunt baloane ce ies din imaginea filmată în prezentul concret, în iarba jilavă de la picioarele spectatorilor.
Sunt cu adevărat fastuoase și sugestive aceste experimente artistice de mare subtilitate, ce îmbină arta actorului cu magia imaginilor filmate de Raluca Mara, Carmen Frățilă și Cosmin Kordiș. Un fond sonor ușor hârșâit, insinuat de Truls Hannemyr, menține tensiunea celor două reprezentări din spațiul plin de farmec din Colonia Pictorilor la cote înalte de participare emotivă.