Ediția 2026 m-a determinat să simt în permanență unitatea și puterea pronumelui noi. Iubirea care există, realmente, între aceste trei litere. Ar fi frumos și, mai ales, tare bine să ne gândim că niciuna dintre arte nu presupune încleștări, scrâșnituri și ghionturi mai mult sau mai puțin voalate. Să ne aducem aminte mai des de momentul acela când fiecare dintre noi, într-o zi oarecare, dar pe care și-o amintește cu o precizie uluitoare, a pășit, întâia oară, într-un teatru, și i-a iubit, atunci, pe acei creatori, știind instinctiv să le recunoască vulnerabilitatea și generozitatea cu care oferă clipă de clipă. La un moment dat, sub aripa teatrului, ceva ne-a unit. Aureliu Manea surprindea atât de poetic și de exact această idee: "Câtă pace în seara unui spectacol frumos! Întors acasă, duci cu tine senzația aceea fantastică a unui semn văzut în colectiv, a unei metafore uriașe; ești bucuros că ai dat un sens lumii. Atâta timp cât va fi pace pe pământ, teatrele vor fi acele spații sacre unde se va preda lecția cosmică a iubirii, unde se vor dezlega misterele tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte." Fiindcă, dragă omule, ce ne învață teatrul, când ne adună suflet lângă suflet, dacă nu arta de a trăi, cu bune și mai puțin bune, împreună?
Rândurile pe care le veți citi sunt notițele mele, adunate în fiecare zi petrecută în festival, acum reasamblate la lumina albă a laptopului, ce-mi dă strania senzație că sunt o actriță singură pe scenă sub un reflector necruțător, care-mi expune în fața tuturor intimitatea propriilor reverii. Dar ah!, totuși cât de mult(e) vreau să (vă) povestesc!
Prima destăinuire se leagă de cifra trei. Ea nu avea, de fapt, nicio semnificație magică în viața mea, însă, la un moment dat, am decis că trebuie să am o cifră norocoasă, iar pentru că nu mă înțeleg bine cu cele pare, am zis că impară și potrivită ar fi aceasta. Ediția a 33-a conține nu o dată, ci de două ori cifra trei, ceea ce pentru mine a însemnat un dublu și real noroc: de a mă afla în momentul potrivit la locul potrivit, între oamenii potriviți și de a trăi experiența unor spectacole splendide, ce se aliniază perfect cu viziunea mea despre teatru.
Dacă ar fi să rezum fiecare zi la câte un cuvânt, acestea ar fi: nevoie, ritual, libertate și umanitate. Ca o coincidență interesantă, ele pot alcătui o propoziție care încapsulează ceea ce nouă, ca ființe umane, posesoare de suflet, ne este necesar: avem nevoie de ritualuri și de libertate pentru a fi umani.
Pentru a fructifica pe cât posibil această temă superbă a sufletului, mi-am propus să mă feresc de detaliile pur tehnice. Vreau, acum, să vorbesc despre oamenii care creează mari bucurii. Despre faptul că ei sunt artă în sine. O inspiră prin toți porii, iar apoi îi inspiră și pe alții. Cred că e acel moment din an când se poate vorbi despre acești oameni altfel: privindu-i ca pe niște suflete.
NEVOIE și UMANITATE
Începutul și sfârșitul propoziției mele. Prima și ultima zi la FITS. Am dedicat aceste cuvinte unui spectacol, respectiv regizorului său. Cercul meu a început și s-a închis cu Silviu Purcărete. Un spectacol și dialogul cu Octavian Saiu.
Povestea prințesei deocheate, adaptarea regizorului Silviu Purcărete după "Sakura Hime Azuma Bunshô", de Tsuruya Nanboku al IV-lea, de la Teatrul Național "Radu Stanca" din Sibiu, cu o scenografie semnată de Dragoș Buhagiar, alături de muzica originală (pe care o aud acum, scriind, și pe care o voi auzi și înainte să adorm, cu siguranță) a lui Vasile Șirli, cu Ofelia Popii (actrița care nu contenește a mă ului până la paroxism) și Iustinian Turcu (briliant în rolul prințesei) e mult mai mult decât un spectacol. Chiar mai mult decât teatru. O apropiere de nevoile primare printr-un tip de cruzime ce poate fi asociată cu Antonin Artaud, dar care îl transcende. Oamenii sunt atrași și atinși de strigăte, de chin, de trupuri contorsionate și biciuite, care se tăvălesc de durere. E o realitate ciudată despre noi, însă e o teorie verificabilă.
Îmi place să-i privesc pe ceilalți spectatori și deseori nu-mi pare rău. În timp ce Ofelia Popii avea o poziție nepământeană, corpul fiindu-i ca o bucată de plastilină întinsă pe scenă, dar ca o plastilină cu extremitățile întărite, privirea mea s-a intersectat, pe diagonală, cu cea a unei fete, probabil din Japonia, care respira într-un fel aproape îngrijorător, având gura căscată și ochii la limita ieșirii din orbite. Poate că această imagine descrie cel mai bine acest spectacol indescriptibil, ce a reprezentat prologul reintroducerii mele în universul lui Silviu Purcărete, regizorul despre care mă simt incapabilă (da!) să scriu.
Și totuși, în cadrul conferinței am descoperit un om. Un om care a montat acel Faust cu care eu împart luna și anul nașterii, pentru care unii și-ar vinde sufletul doar ca să-l mai vadă o singură dată, dar care, pe de altă parte, spune că nu poate face Pescărușul lui Cehov, spre exemplu, fascinat fiind de o idee pe care o consideră genială a unui regizor rus. "Nu m-am putut despărți de acea formulă", spune el.
Reîntorcându-mă la nevoie, m-am bucurat să aud că intuiția nu m-a înșelat în ceea ce-l privește și că teatrul său are, într-adevăr, la bază, un caracter primitiv, arhaic, după cum a declarat, adăugând faptul că teatrul așa trebuie să supraviețuiască, cu ajutorul acestor caracteristici fundamentale. Într-o lume care pare că devine ea însăși un ecran, Silviu Purcărete își dorește ceva avangardist: "Mi-ar plăcea să ne îndreptăm către un teatru absolut în afara tehnologiei."
RITUAL
Mijlocul propoziției mele și, de fapt, al oricărei vieți. Fie că-l privim ca pe o manifestare religioasă, fie că e numai momentul când ne bem cafeaua dimineața, ritualul se află, sub o formă sau alta, în centrul, aș spune, de echilibru al vieții noastre, fiindcă presupune și o oarecare rigoare, o constantă și o conștientizare a ceea ce facem, atunci când facem.
Luk Perceval, în dialog cu Matei Vișniec, ne-a primit în "laboratorul" său, acolo unde ritualul capătă acea dimensiune pe care eu o văd ca fiind extrem de necesară în teatru și pe care încerc să o evoc cât mai des. Fascinat de Jerzy Grotowski, Peter Brook și Tadeusz Kantor, Luk Perceval vorbește cu emoție sinceră despre un teatru ritualic, ceea ce pentru el înseamnă o fuziune între experiențele sale profund personale, numai cu ele putând să inspire actorii, aceștia, din urmă, devenind activi într-un spațiu ce-și propune să ne aducă împreună pentru a ne auzi îngrijorările rostite și validate.
Regizorul mărturisește faptul că observă, în Europa de Est, un alt fel de privire asupra teatrului: nu ca o formă de divertisment, ci ca o formă de artă, ajungând mai apropiat de aceasta datorită lui George Banu, pe care l-a menționat de mai multe ori de-a lungul conferinței.
Luk Perceval ne-a povestit un teatru atât de necesar, al recunoașterii și conexiunii, al ascultării și observării celui de lângă noi, lucruri fără de care, pentru mine și, poate (a se citi "sper"), nu numai, teatrul nu poate exista.
Metamorfoza de Franz Kafka, adaptarea și regia de Yuri Kordonsky, cu o scenografie totală (cred că e un termen apropiat de ceea ce mi-aș dori să exprim) ce-i aparține Oanei Micu, se încadrează în această categorie a ritualului, privit puțin altfel: ceva de care simți că ai mare nevoie. Și ai nevoie, uneori, să te întâlnești cu sublimul, adică cu ceea ce face Marius Turdeanu pe tot parcursul spectacolului. Poate că ultimele să zicem zece minute sunt, în sine, cea mai puternică definiție a teatrului. Spectacolul are câteva momente în care devine foarte clară existența certă a unui Dumnezeu, pentru că altfel ele nu ar putea exista. Sunt dincolo de om. Intră în părțile sufletului.
Kafka scria în jurnalul său, pe 20 octombrie 1913, așa: "Am citit Metamorfoza, pe care o găsesc proastă." Mi-e greu să-mi permit să-l contrazic, dar totuși! E minunat când o montare reușește să (re)dezvăluie genialitatea unui text profund subestimat de către autorul său și încă nedescoperit, din nefericire, de mulți oameni.
În același jurnal, în altă zi, mai scria următoarele: "[...] n-am visat altceva decât că eram la teatru." Un loc în care îi plăcea să fie. Și a fost. Cred că a fost chiar și acum. La un moment dat, foarte discret, pe deasupra scenei zbura un fluture de noapte micuț și palid. Poate că nu toți spectatorii l-au observat inițial, însă actorii da, fiindcă și-au întors privirile după zborul său calm. Cred că acum Kafka este mulțumit de nuvela sa, dat fiind faptul că s-a prezentat astfel în acea seară, lăsând în urma aripilor misterul care a fost întreaga sa viață.
LIBERTATE
Un cuvânt sinonim cu două întâlniri: una cu un spectacol, alta cu un suflet.
Electra, după textele lui Sofocle și Euripide, de la Teatrul Național Radu Stanca, în regia lui Mihai Măniuțiu, cu speciala contribuție a Grupului Iza, care cântă live muzică populară maramureșeană, este acel spectacol care reprezintă libertatea totală de exprimare artistică.
Ceea ce se observă foarte clar este dorința regizorului de a uni două lumi aparent opuse, dar foarte asemănătoare în această viziune, după cum chiar el afirmă: "Maramureșul este un loc miraculos și, odată, când am fost, am auzit vocile vechii Elade, vocile tragediei grecești. Muzica lor e dintr-o zonă arhaic rituală, care nu mi s-a părut deloc străină de Elada. Repetițiile mi-au confirmat că verbul tragediei eline merge perfect cu ritmul muzicii tradiționale din Maramureș și că ele, vocile locului și cele ale lumii antice grecești, grăiau consonant, se înțelegeau între ele. Am pus un accent special în spectacolul meu pe marginalizarea actuală a acestor zone arhaice și pe lenta lor destrucție. Elada, ca și Maramureșul, sunt lumi de marginali. Spectacolul meu este, de fapt, un eseu în care am pus în dialog două lumi."
Se vorbește din nou despre ritual și forme arhaice, ce devin din ce în ce mai greu de ignorat în acest context în care sufletul domină. Cel puțin experiențele mele din festival au fost învăluite mereu în aburul lor.
Paradoxal, eu am fost electrizată de acest spectacol complet acustic, inclusiv din punct de vedere al mijloacelor interpretative, extrem de apropiate de natură, de sălbăticie chiar.
Mi-au rămas întipărite în memorie câteva imagini foarte vii, pe care încerc să le feresc de orice joc al imaginației mele, iar muzica mă ajută în acest sens, fiind inclusă atât de organic, de parcă fără ea nu s-ar fi putut. Și cred că nu s-ar fi putut, fiindcă impresia mea e că Sofocle și Euripide au făcut o vizită în Maramureș, iar acest grup le cânta muzică tradițională sub geam cât scriau, ceea ce înseamnă că acest concept al regizorului nu a fost doar un vis ce se voia reprezentat cu îndârjire, ci o nevoie reală simțită de o intuiție excepțională.
Menționasem întâlnirea cu un suflet. FITS este, întotdeauna, și despre întâlniri absolut speciale, uneori fundamentale.
Cred că cea mai potrivită introducere în această poveste ireal de reală a fost făcută de către Octavian Saiu, cel cu care Gigi Căciuleanu a fost în dialog. Este un citat din Montaigne, care spune cam așa: "Dacă sunt presat să spun de ce îl iubeam, simt că lucrul acesta nu poate fi exprimat decât răspunzând: pentru că era el; pentru că eram eu". Și pentru că este el sunt și vor putea fi atât de multe.
În ce măsură a contat, pentru mine, acum câțiva ani, să descopăr o înregistrare de patru minute și cinci secunde, pixelată, postată în urmă cu 15 ani, numindu-se "Gigi Căciuleanu La Vie En Rose", este greu de exprimat. Știu doar că de atunci mă obsedează capacitățile și sensibilitatea / sensibilitățile corpurilor, pe care le consider cele mai expresive mijloace de transmitere a unor emoții în stare brută, dar lichidă. De atunci încerc să observ această calitate a unui actor, de a deveni, atunci când trebuie, ceea ce înseamnă un dansactor.
"Într-o lume în care schizofrenia a ajuns la un grad enorm, avem nevoie de o fereastră deschisă spre altceva: spre linii lungi." De la această idee au pornit toate celelalte mărturisiri vii ale unui artist remarcabil, al cărui talent a fost ocrotit de cele mai mari dansatoare ale secolului XX: de la Miriam Răducanu, centrul universului său, până la Pina Bausch și Maia Plisețkaia.
A fost superbă și emoționantă contribuția doamnei Miriam Răducanu, care, la 102 ani!!!, a participat la acest dialog printr-un videoclip dedicat "țicnitului ăsta", așa cum îl alintă pe Gigi Căciuleanu, spunându-i, emoționată, un mare adevăr: "Noi doi o să fim mereu împreună". Într-adevăr, legătura dintre sufletele lor i-a făcut inseparabili, iar Nocturnele de la Teatrul Țăndărică, de la finalul anilor '60, a căror amintire fascinează până astăzi, i-a consacrat ca fiind unul dintre cele mai puternice și libere cupluri ale dansului.
Nu am auzit pe cineva, până acum, să vorbească cu mai multă iubire și recunoștință despre un partener, decât o face Gigi Căciuleanu atunci când povestește despre doamna Papa. A devenit foarte clar, pe parcursul dialogului, de la cine a învățat să fie atât de liber, nu numai în mișcările trupului, ci, mai ales, ale minții: de la Măiastră, așa cum o numește de fiecare dată, justificând că este mai presus de cuvântul maestră.
"Miriam a dansat pe limba ei când toți dansau altfel. [...] A adus dansului o rază de lumină când totul e întunecat." Aceasta e definiția uneia dintre cele mai mari artiste, care a știut întotdeauna că e mai bine să înoți pe lângă banc, nu împreună cu el, mai ales când direcția e profund viciată. Lecția Miriam Răducanu se rezumă la o întrebare genială, pe care ea și-a pus-o atunci când i s-a cerut să se conformeze: "Unde sunt penele la pasărea lui Brâncuși?"
Din păcate insuficient cunoscută, Miriam Răducanu a câștigat altceva, mult mai valoros decât recunoașterea academiilor lumești: un loc în "academia lui Doamne-Doamne", care "poate că-i mai frumoasă", după cum spune cel care a fost și îi este în continuare atât de apropiat.
Mi-am propus să fiu sensibilă, însă nu vreau să dezvălui chiar totul. Unele lucruri trebuie să rămână tainice. Însă, ca o concluzie a capitolului despre libertate și mari spirite, o să dezvălui puțin dintr-un moment care s-a petrecut între două priviri ce s-au intersectat și și-au vorbit, apoi, lucruri necesare. Una i-a spus, după o vreme, celeilalte: "Suntem puțini. Singurul lucru pe care avem voie să-l facem este să fim liberi. Cu curaj! Restul nu contează".
Omul Gigi Căciuleanu practică un exercițiu benefic sufletului, și anume "acordarea zărilor". "Să știi să-ți acordezi zările" cred că înseamnă un anumit proces, ritual, poate, ce presupune existența unei alte forme, de viață sau nu, pe care să o poți admira și care să te inspire. Să fii sigur că, acordându-te cu gândul la ea, nu devii și mai dezacordat. E bine că lucrul acesta se poate. Și se poate pentru că există astfel de oameni, ca el, care joacă rolul de dansactor și acordor simultan.
Voi încheia nu cu teatru, căci până acum despre el a fost vorba, ci cu o idee fundamentală despre suflet și libertate. Da, continui cu libertatea pentru că, uneori, observ modul în care se instalează, în liniște, un alt tip de cenzură, mai crud, poate, decât cea politică: aceea intelectuală, emoțională. Eu cred că nu e bine să ne îndreptăm spre asta. E nevoie de prudență și de echilibru.
În cadrul celei mai ample expoziții dedicate lui Ștefan Câlția, găzduită de Mănăstirea Ursulinelor din Sibiu, pictorul-povestitor, deținătorul unei umanități ce pare pierdută, ne-a explicat, într-o dimineață asemănătoare celor pe care le evocă în amintirile sale din copilărie, ce reprezintă, de fapt, ceea ce unii numesc, în picturile sale, îngeri. Mi se pare cea mai frumoasă concluzie: una care pune pe gânduri, dar, în același timp, presară petale de flori sălbatice peste ele.
"Oamenii, în reprezentările mele, nu sunt îngeri, sunt oameni cu aripi. Toți, când venim pe acest pământ, venim ca persoane unice și avem și aripi. Unii dintre noi nu le vedem, altora ni se pare că nu am avea nevoie de ele și le aruncăm, alții le găsim ca pe niște lucruri cu care ne-am putea mândri, dar sunt și printre noi mulți oameni care se gândesc «aș putea să zbor cu ele» și le folosesc. Deci cam în sensul ăsta folosesc eu în povestea mea aripile."
(foto: Dragoș Dumitru, Diana Racz, Sebastian Marcovici, Nicolae Gligor)