Despre Hamlet s-a spus că există atâția Hamleți câți actori l-au interpretat, la care cineva a adăugat: Există atâția Hamleți câți spectatori l-au văzut. Aluzia spre receptarea subiectivă a actului artistic derulat pe scenă vorbește de la sine despre puterea imaginativă și sensibilitatea fiecăruia. Se poate spune același lucru despre Ofelia? Mai suplă, mai plinuță, mai tânără, mai bătrână, mai aplicată, mai detașată... etc. Ofelia propusă de Gertrud Fussenegger și preluată din filele nuvelei pe scenă este un ghem de reacții la insinuările ce i se pot aduce din varii unghiuri și motive personajului. Un personaj angelic dublat de o cârcotașă. Dispusă să șomeze și să stârnească mereu spectatorii prinși în plasa analogiilor și analizelor à rebours a raporturilor cazuistice cu textul shakespearean. Dispusă să sară brusc din tonalitatea pretențioasă a eseului pentru a se copilări cu grație genuină sau a împunge cu ascuțișul sarcasmului.
În umbra lui Hamlet ea e marginalizată ca personaj secundar. Aici, în acest monolog de o mare complexitate analitică în primul rând, are ocazia să dea glas frustrărilor acumulate în timp. Ba intră și în revendicări cumulative din registrul altor piese. Esența eseistică ia amploare. Actrița se descurcă magistral în toate ipostazierile cerute. Ingenuă, revendicativă, aspră, visătoare, iubitoare și rebelă, rațională și dezechilibrată psihic, ea își revarsă umorile în tandru tangaj emoțional, structurat pe inteligența afectivă a personajului.
Personajul hibrid creat de Ramona Atănăsoaie analizează cu luciditate și mărinimie dimensiunile valorice ale capodoperei Marelui Will mergând pe firul evenimentelor tragediei în paralel cu propriile imagini despre ea însăși. Actrița stăpânește limbajul unei penetrante și convingătoare rostiri.
(foto: Teatrul Nomad)