O meta-piesă, Phèdre! este produsul întâlnirii a trei autori: Jean Racine, autorul clasic care dramatizează mitul în vers alexandrin; autorul modern François Gremaud, care, pornind direct de la textul lui Racine, construiește o disertație teatrală despre poezia și frumusețea limbii clasice, presărată cu divagații despre sensul și originile tragediei grecești; și, nu în ultimul rând, Romain Daroles, autorul-interpret cel care dă viață și densitate scenică întregului demers. Aspectul didactic al prezentării nu este întâmplător. Înainte de-a fi jucată pe scenele importante europene, precum Festivalul de la Avignon (2019), piesa Phèdre! a avut reprezentații în licee și gimnazii din Elveția francofonă, fiind inițial concepută ca o creație cu scop pedagogic, inspirată de un text din programa școlară.
Romain Daroles nu este un simplu interpret sau entertainer, el îndeplinește cu naturalețe, simplitate și elocvență funcția de rezoner al poveștii Fedrei și de creator al spațiului imaginar ce însoțește periplul narativ. El reprezintă în același timp vocea auctorială, port-drapelul cărții-scenariu scrise de Gremaud, pe care nu o lasă din mână de-a lungul reprezentației, ca și cum ar sugera, prin fiecare gest, relevanța și sensul complementar al sintagmei "textul și interpretul". Asumarea simultană a personajelor de către un singur actor produce un puternic efect comic: prin deplasările în geografia scenei, prin schimbările de timbru și tonalitate, prin expresia facială, gestul fizic, mima și grimasa.
Daroles introduce regulile tragediei antice, dar și pe cele ale tragediei clasice franceze, vorbind despre metrica alexandrină prezentă deopotrivă la Corneille sau Molière.
Susținut, elogiat și comentat de Daroles, alexandrinul transcende complexul profil psihologic al Fedrei - un context adecvat pentru a da curs frumuseții și poeziei limbii franceze - într-un pretext estetic. Și întocmai această bucurie estetică pare să confere în mod natural o dimensiune ludică recitalului.
Duetul carte-interpret - prezențe scenice nedespărțite - evocă spiritul lui Racine prin interludii în rime alexandrine, inserate în comentariul elogios și informativ asupra operei literare de referință și a materialului său mitologic. Cartea funcționează ca instrument de trecere între reprezentare, analiză și lecția de literatură, dar și ca recuzită scenică. Ridicată deasupra frunții, pe post de coroană, ea o semnalează pe Fedra; coborâtă sub bărbie, ca o barbă, îl transformă pe Daroles în înțeleptul Teramen, mentorul, confidentul și sfătuitorul lui Hipolit.
Prestația elaborată a lui Daroles scoate la iveală un paradox al naturii umane: felul discret și compensatoriu în care comedia se insinuează în tragedie, mai ales atunci când caracterul ei absurd sau inexplicabil devine dominant.
Cheia ludică a acestui demers pornește de la Aristotel. În fața tragediei, ca imitație sau reprezentare a realității, impulsuri precum spaima, compasiunea sau groaza sunt sublimate prin distanțare estetică; emoția tragică este traversată de un straniu sentiment de catharsis, ba chiar de satisfacție și plăcere. Glosând pe marginea tragediei ca formă artistică, Daroles observă că publicul se delectează privind cum personajele mor pe scenă. În acest sens, mantaua comică a spectacolului devine o modalitate de a deconspira starea de spirit a audienței și, implicit, un act de artă poetică.
Formula comică nu camuflează tragedia, ci oferă sentimentul compensator al plăcerii tragice: haosul suferinței este ordonat de bucuria estetică produsă de ritm, de bogăția și expresivitatea limbii, de răsturnarea metaforică a raporturilor cauză-efect. În același sens, este invocat Clément Rosset, filozof contemporan al bucuriei și al tragicului, pentru care bucuria se poate naște paradoxal în prezența tragediei.
Minimalismul abordării scenice se impune prin absența diversificării personaj-actor. Daroles stă în fața unei mese goale, fără utilitate scenică - sugerând, poate, un pupitru de conferință - și propune o călătorie magică, în timp și spațiu, pe teritoriul Greciei antice, în palatul de vară al regilor atenieni din orașul Troezen. Călătoria este introdusă prin formula incantatorie "abracadabra", odată cu precizarea unității de loc, timp și acțiune - prerogative ale tragediei clasice pe care Racine le respectă.
Prin selecția momentelor și versurilor pe care insistă, Gremaud surprinde pulsiunile contradictorii ale naturii umane ce împing ființa către situații în extremis; pasiunea, onoarea, rușinea, gelozia, conștiința unui destin implacabil determină confesiunea, trădarea, răzbunarea și sinuciderea Fedrei.
În logica spectacolului, Daroles îndeplinește în primul rând funcția de narator: anunță cronologic, pe acte, momentele tragediei, apoi le exemplifică și le pune în scenă, interpretând dialogurile semnificative dintre personaje. În același timp, explică genealogii și stabilește conexiuni cu alte episoade mitice. Relatează legenda Minotaurului și pe cea a Ariadnei părăsite de Tezeu pe insula Naxos - prilej pentru comentarii muzicale, cu referire la opera lui Richard Strauss, Ariadne auf Naxos - , vorbește despre dubla paternitate a lui Tezeu, fiu al lui Neptun și al lui Egeu, precum și despre sabia și sandalele ascunse de Egeu sub o piatră, care îl vor salva de urgia Medeei.
Daroles realizează apoi o paralelă între pasiunea incestuoasă și absurdă a Fedrei pentru fiul ei vitreg, Hipolit, și cea a mamei sale, Pasifae, care, îndrăgostită de taurul ce ar fi trebuit sacrificat lui Neptun, dă naștere monstrului Minotaur. Atât Fedra, cât și Pasifae apar astfel ca victime ale unor pasiuni provocate de capriciile și urgia zeilor.
Daroles este un irezistibil creator de atmosferă. Prin fereastra invizibilă a arenei antice - spațiul vid al scenei - spre care actorul arată convingător, se conturează, la începutul fiecărui act, elementele naturii chemate să participe simbolic la desfășurarea tragediei: manifestări, epifanii sau reprezentări ale zeilor în fața muritorilor. Daroles le evocă drept prezențe scenice, inserând în jurul lor mituri și legende etiologice sau așezându-le într-un raport genealogic cu personajele de origine semidivină ale tragediei.
Astfel, el explică originea numelui Mării Egee, al cărei orizont îl contemplă de la fereastra palatului imaginar al Fedrei. Înșelat de aparențe, Egeu se aruncă în valurile mării, deznădăjduit, când zărește pânzele negre ale corabiei cu care Tezeu pornise în expediția de ucidere a Minotaurului. Tot Daroles ne face să simțim razele strălucitoare ale soarelui care inundă scena-palat. El se referă la astru ca la Helios, numele său mitologic, din vremea în care zeul era bunicul Fedrei: mama acesteia, Pasifae, era fiica zeului-soare și a oceanidei Perse.
Gremaud propune câteva scene semnificative ale tragediei, care pun în valoare anumite virtuți ale eroilor săi, dar insistă și asupra unor apariții minore în economia piesei, cum este Panope, femeie din suita Fedrei, cu rol de mesager și purtătoare a unor informații grave, decisive pentru schimbarea cursului acțiunii. Ea aduce vestea morții lui Tezeu, care ridică problema succesiunii la tron și o determină pe Fedra să-și mărturisească iubirea incestuoasă pentru Hipolit. Panope face, de asemenea, obiectul unui comentariu etimologic: Daroles explică faptul că, potrivit Enciclopediei lui Diderot, numele ei trimite la ideea unei asistențe de orice fel. Prin urmare, în viziunea lui Gremaud, Panope capătă un rol esențial: prin intervenția ei aparent secundară, asistă și precipită fiecare pas al tragediei. Tezeu ba este mort, ba se întoarce victorios. După ce Fedra bea otrava care pregătește confesiunea finală, moartea ei se desfășoară sub privirea indiferentă a lui Tezeu, în timp ce este anunțată solemn de Panope: "Elle expire, Seigneur".
Panope devine o prezență scenică recurentă în mecanismul de articulare a scenelor, intrările ei hilare și contradictorii producând un susținut efect comic, în același timp declanșând intervențiile nefaste ale Enonei - doica și confidenta Fedrei - ale cărei sfaturi propagă minciuna, trădarea față de Tezeu și umilirea Fedrei în fața lui Hipolit.
Disertația lui Daroles împinge referințele culturale spre contemporaneitate, uneori într-un registru popular, cu trimiteri la șansoneta francofonă - sintagma "Vous connaissez la chanson" devine un leitmotiv -, la jocul de cuvinte, la calambur, dar și la actori îndrăgiți de protagonist, precum Bourvil, pe care îl imită. Daroles produce derapaje sonore și ludice de mare efect: elogiul alexandrinului alunecă afectiv, prin simplă asociere fonetică, spre cântecul "Alexandrie Alexandra" al lui Claude François.
Daroles distribuie fiecărui spectator un exemplar al cărții lui Gremaud. Invitată să deschidă volumul la pagina 60, audiența descoperă că Daroles este el însuși un personaj al piesei, alături de eroii lui Racine. Tot acolo se menționează că timpul său în spectacol a expirat. Daroles realizează că nu mai poate continua disertația, pentru că a depășit durata prevăzută de o oră și patruzeci de minute. Își mai acordă însă un răgaz poetic, în care se compară cu Fedra, obiectul prelegerii sale. Daroles se declară o victimă a lui Cronos, așa cum Fedra este instrumentul răzbunării Afroditei împotriva lui Hipolit, cel care a disprețuit iubirea erotică a zeiței, preferând iubirea castă a Dianei, zeița vânătorii.
O lectură accesibilă, la îndemâna unei audiențe diverse și mai ales a celor mai puțin familiarizați cu clasicismul francez sau cu mitologia greacă, Phèdre! aduce prin semnul de punctuație din titlu un accent de mirare, contemplație și admirație - o invitație la redescoperirea unei capodopere a literaturii franceze și a culturii universale.
(foto: Loan Nguyen)
Phèdre! / Fedra!
de François Gremaud, după Jean Racine
Regia: François Gremaud
Distribuția: Romain Daroles.
La Festivalul Internațional de la Sibiu, 24-25 iunie 2026.