Elogiul adolescenței cuminți și independente - De capul nostru la TIFF, 2026

În general, subiectul filmului a fost prezentat într-o cheie compătimitoare: câțiva puști se simt abandonați de părinții lor plecați în Occident pentru a putea să le asigure traiul și școlarizarea. Iar asta ar duce, pasămite, la o generație pierdută, debusolată de singurătate și cu niscaiva traume. Am avea o elegie a adolescenței abandonate, care s-ar îndrepta spre auto-distrugere din vina celor mari.

Dar, dincolo de greutățile depărtării și asumării unei maturizări precoce, De capul nostru transmite clar optimism. Nu este o elegie, ci un elogiu!

Regizorul Tudor Cristian Jurgiu și-a infuzat personajele cu o determinare, cu o tărie de caracter care se vede nu atât în ceea ce fac, căci nu fac cine știe ce chestii extraordinare, și nici în ceea ce gândesc, prin faptul că păstrează permanent o atitudine puternică și solară. Ba, aș zice că asemenea personalități ar putea fi foarte bine obiect de invidie și pentru familii bine așezate, tradiționale.


Personalitățile copiilor și relațiile lor reprezintă subiectul real al filmului, nu neapărat istoria lor. Căci deși filmul pretextează o călătorie cu trenul spre o pădure, în fapt asta nu e decât un fundal pentru animarea portretelor.

În felul acesta se așază terenul pedagogic pentru a se concentra asupra dezvoltării alegerilor tinerilor și a urmăririi dinamicii din ce în ce mai puternice, dar și mai echilibrate, a exploziei hormonale. Iar aici avem adolescenți care vor să facă și fac sex, dar nu oricum, ci prin explorarea îndrăzneață, deși nu smintită, a limitelor. Flavia (Denisa Vrajă) știe bine deja ce vrea de la viață și de la corpul ei. Și-a acceptat soarta și singura întrebare este ce să facă mai bine cu ea. Luca (Vlad Furtună) este puțin mai timid, dar știe și el ce înseamnă să fii independent. Paradoxal, cei care sunt cei mai vulnerabili psihologic și cu cele mai mari provocări în dezvoltare sunt doi copii care trăiesc cu părinții, dar care fug de acasă pentru că nu primesc acolo ceea ce ar avea cu adevărat nevoie.

Ceea ce ne duce la mesajul aparte al filmului: adolescenții se simt bine universul lor. Își controlează viața din care părinții este natural să se retragă. Poate că simt nevoia unei prezențe, dar, în fapt se petrece după zicala: "cu cât mai repede, cu atât mai bine". Siguranța lor este transferată către instanțe nevăzute. Deși nu se prezintă, rămânând mai degrabă în plan secund, acestea își fac bine treaba pentru a ocroti adolescenții de dependențe, fie ele chimice, fie digitale.

Camera se apropie adesea de fețele lor, a căror prospețime perfect de imperfectă este revelată prin obiective super-angulare. Asta aduce o prospețime de trufanda, pierdută în deversarea materialelor publicitare care preamăresc "tenul perfect".

Iarăși, Jurgiu a strecurat o adiere de libertate pe cât de optimistă în film, pe atât de improbabilă în realitate: autonomia sănătoasă față de universul online. Personajele sale utilizează mobilele imposibil de sănătos: strict pentru telefoane și pentru ședințe video cu părinții. Nu pe Tik Tok, Insta sau ce alte capcane pentru minte și suflet s-or mai propagă acum prin internet.

Păstrând aceeași linie de refuz al unei urbanități corupătoare, Jurgiu își plasează protagoniștii fie în interioare securizate, fie în spații naturale protejate. Multe secvențe se petrec în interioare de apartament cu mobilier vechi, comunist, ca și cum această scenografie ce amintește de bunici ar crea prin sine însăși un spațiu sacru, neîntinat de toată alergătura post-revoluționară.

Schimbul de replici este relevant: fiul se roagă de tatăl său să vină acasă, să umple prin prezența sa casa "deja terminată", pe când tatăl, tributar unei logici a profitului mereu aflat în expansiune, refuză, motivând că mai trebuie să construiască nu știu ce camere.

Nu vezi mașini care să-i amenințe prin viteză, sau pierduți prin jungle urbane precum București sau Cluj-Napoca. Lipsa stridențelor, a urletelor se contopește într-un flux acceptat al filmului, atent mai degrabă la natura neîntinată decât la problemele societății.

Iar asta ajută imens în redarea unei serenități estivale îmbibată în nonșalanță adolescentină. Meritul regizoral al lui Jurgiu se vede și în modul în care temperamentele tinerilor actori se dezvoltă armonios în personajele pe care le întruchipează. Replicile sunt scrise și învățate, e clar, iar asta transpare prin interpretările lor oarecum ingenue, dar îmbinarea lor este de așa natură încât în final rezultatul este extraordinar de armonios și de plăcut.

Așa că, ceea ce pierde în realism, câștigă foarte mult în frumusețe profundă, sufletească. Copii lui Jurgiu sunt frumoși nu pentru că nu înjură, că nu fac tot felul de prostioare sau că nu sunt obraznici. Pentru că sunt toate astea cu justă măsură. Sunt așa cum ar trebui să fie niște tineri: încrezători, îndrăzneți și îndeajuns de îndrăciți.

Paradoxal, impresia creată nu este de artificialitate, ci de o naturalețe aproape paradisiacă. Cadrele naturale, fotografiate cu atenție și talent, accentuează această recâștigare a Edenului. Mersul prin pădure nu sperie, ci adună. Multele momente de răgaz sunt cu adevărat trăite ca odihnă, inclusiv mahmureala după bețiile obligatorii.

Așadar, așa cum spuneam și în introducere, titlul inspiră un spirit de sănătos de independență. Ar putea fi bine completat astfel: "dacă suntem lăsați de capul nostru, lucrurile merg bine. Poate chiar mai bine decât dacă părinții s-ar fi băgat prea mult în viețile noastre".

Apreciind frumusețea morală și vizuală pe care a pus-o în film, mă întreb, dacă nu cumva De capul nostru este o întrupare a propriilor visuri de independență ale generației maturizată după 1989, care acum reflectează asupra greșelilor ireversibile pe care le-a făcut într-o societate care apreciază prea mult obediența, inclusiv dependența copiilor de părinți și reciproca. Dacă nu cumva în lentilele roze prin care este văzută generația de mâine nu se ascund, de fapt, sentimentele refulate de serenitate și de autonomie refuzate generației celor care astăzi sunt maturi?

Oricum ar fi, filmul nu este de lăudat pentru că atrage atenția asupra abandonului copiilor, ci pentru că vorbește despre reziliența individuală în contra spiritului paternalist și colectivist atât de răspândit la noi.