Și dacă Pablo Picasso descompune ființele ori obiectele în forme geometrice, iată că fabulosul Silviu Purcărete este un cubist desăvârșit, în fața domniilor voastre, fiind nu trupul meu, ci gura Ofeliei Popii, un ochi de-al lui Miklós Bács, un altul, aparținând lui Helmut Stürmer, nasul lui Cristian Stanca, urechile Margarete(i)lor, sutele de picioarele ale tuturor actorilor implicați în Faust, căci despre el este vorba, când vă scriu cu mâinile lui însuși Purcărete. Departe de mine gândul că mă pot asemăna talentului acestor mari artiști, vreau doar ca lumina reflectorului să cadă pe mine, cea care nu mai sunt ceea ce am fost, de când am ieșit din sala de spectacol. Eu sunt, acum, crâmpeie din toți acești oameni plămădiți din carne și artă, iar ei, fără să aibă habar, stau în cușca inimii mele, liberi să tragă cortina Raiului peste ei, să se înfășoare nemăsurat în nemurire.
Mama îmi povestea cât de ușor învață omul, la orice vârstă, prin metodă ludică. Înaintea mamei, bunica m-a purtat de mână prin biserici, mănăstiri, ba chiar m-a învățat să mă rog și să deprind regulile lumești care le slăvesc pe cele cerești. Când am crescut, nu am știut ce e ateismul, dar când am pierdut-o pe mama, am cochetat cu ideea de a crede într-un nou răsărit și atât. Mai târziu, când stăteam în primul rând la Faust, la vederea bufniței împăiate de pe scenă, simțind freamătul elevilor bizari, la auzul dialogului dintre Dumnezeu și Diavol, sufletul meu amărât a creat instantaneu un colaj al amintirilor din copilărie, mi-am ținut respirația și mi-am imaginat cum mi-aș scrie primele rânduri dintr-un testament: "Vai și-amar de sufletul meu de liturghie, c-apăi când s-or juca de-a Dracu' și de-a Dumnezeu mai marii stăpânitori, numa' că omul are de pierdut!". Iară în joaca asta se pare că ființa umană e răstignită pe masă de barbut, unde Dracu-i demiurg, iară Domnul e drăcos de generos cu ispitele și cu o așa schimbare de roluri, pare-se că ai șanse să rămâi agățat într-un purgatoriu în care fericirea-i năpastă și năpasta-i fericită să parieze pe eternitate și nu pe ține.
Dar bufnița aceea, lipsită de viață, privind sala cu blândețe, mi-a redat suflul, am închis ochii, am inspirat și expirat, gândindu-mă (credeam eu) cu înțelepciune, că totul îi doar un joc actoricesc care se va termina odată cu aplauzele.
Următoarea scenă care mi-a luat din nou răsuflarea e cea în care Faust, bătrânul savant, care trăia deja în mine, obiectul pariului divino-mefistofelic, desenează o pentagramă pe pragul ușii, ceea ce i permite lui Mefisto să între în casa acestuia, desenul având un colț lăsat deschis:
"Mefisto: Mărturisesc: o mică piedică mă lasă
Să nu pot părăsi această casă;
E vrăjitorescul semn de pe prag.
Faust: Pentagramă îți e oare vrăjmașă?
Dacă e așa, pui de iad, spune-mi mie:
Cum ai intrat, dacă ea te reține?
Cum de-a fost înșelat un duh ca tine?
Mefisto: Privește bine! Semnul nu-i închis,
Un unghi din el, cel care e spre afară,
E-un pic deschis, cum vezi, la subsuoară."
Când a vrut, însă, să părăsească încăperea, Diavolul a apelat la armata spiritelor-șobolani, întru redarea libertății. Iară de această libertate drăcească se leagă imediat pactul cu trupul (închisoarea) ființei umane.
"Faust: Cine ești?
Mefisto: Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!
Faust: Îți spui o parte, însă îmi stai întreg-nainte?
Mefisto: O parte-a beznei, care Lumina și-a născut.
Faust: Acum descopăr nobilă-ți chemare!
Cum tu nu poți în mare să nimicești nimic
Încerci de dată-această-n mic.
Mefisto: Da, recunosc, ispravă nu-i prea mare. (...)
Acest mic spârc de lume repulsivă
Rămâne-n fața mea de neatins."
Aici cade măiastru lumina pe fricile lui Faust, pe plăcerile bolnave neîngăduite, slăvite de promisiunile mefistofelice, promisiuni că omul va ajunge propriul lui demiurg, dacă semnează cu sânge un contract cu diavolul, dacă prin pactul scris acceptă să își vândă veșnicia pe nimicnicie. Și ce e timpul pentru om, până la urmă? Și ce este veșnicia, când nu ai trăit viața ce ți-a fost dată, ci doar ai supraviețuit? Atunci m-am simțit precum o hală industrială dezafectată, nemaiștiind dacă sunt spectator sau însuși Faust care își crucifică destinul cu gust de pelin pe crucea pornografic de frumoasă a simțirii, trăirii, cunoașterii lumii acesteia hâde, dar atât de necesare celor iubitori de urât. La dracu' să ne ia, cineva trebuie să iubească și urâtul, să se încline balanța lumii pestrițe, chiar acolo, în Hala Balanță.
Genialul Purcărete pune pe mosor, până în acest punct, o complexă simbolistică religioasă, filosofică, iar spectatorul, în încercarea de a depăna înțelesuri pe după sinapse, eșuează magistral, fiind împresurat de noi simboluri. Barocul, făcându-și cuib în piepturile privitorilor, vine să susțină următorul pas al lui Faust, dorința de a cunoaște iubirea arhetipală prin estetica urâtului. Diavolul îl ajută pe savant în cucerirea Margaretei, simbolul unei Eve neprihănite. Miroase a pucioasă în primul rând. Nu știu cum au recreat acest miros, știu doar că am simțit raportul dintre sacru și profan în gură. În nas simțeam mirosul sexului adamic, parfumul florilor lumii de la începuturi, iar clarobscurul mi-a zguduit lumea din temelii, nemaiștiind dacă sunt om sau o sinestezie cu picioare de cârpă. Faust îmi pare luminos acum, fiind precum un vajnic cuceritor de tărâmuri nedescoperite, distrugând lumea Margaretei cu ajutorul instinctelor, lăsând-o precum o fortăreața pe care nu ar mai vizita-o decât șerpii cei teritoriali. Precum șerpii se încolăcesc, acum, lumina învingătorului Faust cu întunericul lui Mefisto, determinând spectatorul să se metamorfozeze el însuși într-o lume fără început și fără sfârșit, o lume care trăiește prezentul, fără dogme și fără speranțe, care, pur și simplu trăiește.
Înghit noduri marinărești și mă gândesc la cele 7 păcate de moarte. Mă uit la Ofelia Popii și la trupul ei și-l văd pe diavol cum se îndreaptă spre mine, știind foarte bine că pe toate acestea și mai mult decât acestea am făcut. Văd un dans lasciv, învingător, burlesc, care îmi degradează retina și îmi place. Nu mai văd nimic. Sunt oarbă de mine și mă rog, în mijlocul acestui bâlci, să nu mă mai doară vinovăția atât de plăcut. Gândurile-mi dansează extatic, devin un spectator hermafrodit, împins către introspecție, în timp ce în jurul meu dănțuiește degradarea. Și îmi place. Și aș recunoaște oriunde agonia ființei umane în urbanul drăcesc, care te îmbrățișează ori de câte ori ești slab, cu sufletul pe-afară.
Texturile și elementele folosite în spectacol: apă, foc, lemn, fier, pânze, pene, ziare, fan, carne, aerul sulfuros, m-au transformat în toate acestea, dedublându-mă și fiind ba lin curgătoare printre episoadele vieții mele, ba arzând de dor, ba ușoară precum un fulg, fie înțeleaptă ori goală de înțelesuri, ba am fost vie, ba am fost moartă, ba eram eu însămi corul latinesc din fundal, ori eram o elegie pe un cer devenit pământul promis, m-am simțit însuși timpul, demiurg al vieții mele fragile, eram un vid care îi închidea pe toți actorii, folosindu-mă de ei, mai dihai decât Faust, pentru a-mi justifică toate păcatele făcute cu fapta sau cu gândul, mândră că mai sunt draci ca mine, iubitori de Hristos.
Și de ce spun asta? Pentru că Ofelia, minunata Ofelia, m-a determinat să-mi fie milă de Dracu'. Stând în primul rând, i-am întâlnit privirea în care sarea lacrimilor a condimentat relația dintre noi două, dintre Diavol și Dumnezeu, dintre mine și Dumnezeu. Și dacă Dracul pe tocuri a reușit acest lucru, atunci nu-mi rămâne decât să-l las să-mi înfigă pantofii de câte ori vrea în inima asta blestemat de blândă, unde am hotărât că-l iubesc. Vocea de vinil a Ofeliei, care se împletea cu suspinele diavolești, reflectă construcția genială a lui Mefisto, determină spectatorul să ierte, să fie empatic, să îndrăgească, să pună la sân, ba chiar să alăpteze omul mic din diavol, neiubit, alungat, damnat, lipsit de căldură și de casa unei inimi în care să trăiască precum o ființă umană, cu drepturi depline.
Și-atunci, cum să nu fii hâd, machiavelic, când nu ai simțit iubirea, cum să nu iei spectatorii din gradene și să-i porți spre promisiunea iadului ceriu, negru-azuriu? O dată cu trecerea lui Faust în Iad, cad pereții fizici dintre realitate și fabulos, iar noi suntem purtați pe un covor de iarbă crudă, simbolul renașterii, spre Noaptea Valpurgiei, în tărâmul mefistofelic. Decorul devine unul încărcat de simbolistică, foc, fum, scrum, oameni cu capete de porci, ispite carnale, scene rotitoare, elfi, rock drăcesc, care îți smulge vintrele, cu o Margareta purtată de îngeri spre damnare, vinovată de pruncucidere (în urma relației cu Faust), spațiul se dilată, spectatorul trăind, la nivel colectiv, cea mai frumoasă intrare în Iad, cum nu i-a fost dat să citească în cărțile de cult. O fi atât de plăcut acest sentiment pentru că nu ești singur, pentru că ești înconjurat de alți ticăloși ca tine? Plâng așa cum am făcut-o când mama a ales să mă lase fără sânul ei. Plâng precum Mefisto, căci nu mai sunt iubită, iar în jurul meu sunt numai sex, violență, moarte, șerpoaice mefistofelice, vrăjitoare, politicieni, televizoare cu tub, filosofi, iele, toate dănțuind în ochii exoftalmici ai păcătoșilor care, pentru câteva clipe, stau în cumpănă și judecă dacă ar renunța la iubire pentru o scursură de eternitate. Fabulos este periplul sufletului până aici, pentru că te dedublezi mai mult decât ai făcut-o până în prezent, aceste trăiri având rolul de a-ți pune în lumina perisabilitatea, lipsa de statornicie, dubiile cu care te împodobești frumos în fiecare dimineață. Au oare e greșit? Au oare alegerea Margaretei de a-și primi pedeapsa divină, resemnarea, smerenia, regretul din ultimul ceas, vor construi în cușca pieptului privitorului o lume nouă, în care să înveți să te ferești de dracul din tine, căutând mântuirea?
Oamenii s-au întors la locurile lor, mânați de porci, pe aceeași cărare verde a renașterii, semn că în orice moarte zace o viață netrăită și invers. Unii dintre noi ridicăm brațele spre cerul halei, pocnind a mirare, cu gurile rotunjite, alții scrâșnesc din dinți, lăsând mâinile spre pământ a lehamite, cu ochii căscați spre introspecție.
Finalul piesei îl aduce pe Faust lângă "surorile" cenușii: Lipsa, Datoria, Nevoia și Grija. Grija îi pune plasturi pe ochi, întru trecerea în lumea morților:
"S-o afli dar, când blestemând
Întorc spre ușă a mea umbră.
Viața-ntreagă oamenii sunt orbi,
Tu, Faust, să fii acum la urmă!"
În acel moment am știut cum voi muri. Oarbă. Uitându-mă-n spre mine, cea care am fost, ce lasă loc celei ce va fi, celei ce va rămâne în amintirea celor dragi. Iară numai cei orbiți de păcat și de ispite pare-se că vor moșteni împărăția cerurilor, dovadă stând Faust, care nu a încăput în sicriul dăltuit de calfe, semn că sufletul e mult prea mare pentru un spațiu atât de mic precum iadul coșciugului.
Faust este salvat de către îngeri într-un registru tragic-comic:
"Mult se cuvine,
Ce nu v-aparține
Să ocoliți.
Ce starea vă tulbură
Nu suferiți!
Puterile silnice
Vrednic înfruntă-le!
Pe căile zilnice
În cercul ceresc
Dragostea cheamă
Pe cei ce iubesc."
Acum, timpul lui Mefisto e în colaps. El e tras pe sfoară de partenerul lui de barbut, așa cum l-am numit la început. Iar dacă nu e Domnul cel mai tare, nu știu, zău, cine-ar putea avea o putere mai mare!
"Îmi arde capul, inima, ficatul -
E-un element supradrăcesc, ce s-a ivit,
Mai aprig decât flacăra din iad."
[...]
"Dar cum? - Unde plecară?
Norod nevârstnic, m-ai surprins!
Cu pradă către cer zburară.
De-aceea-au dat târcoale groapei!
Mi s-a furat o mare, unică comoară.
Înaltul suflet, mie zălogit,
Cu șiretenie l-au șterpelit.
La cine, unde să mă plâng?
Cine reface dreptul meu știrbit?
Ai fost la bătrânețe păcălit,
Și-ai meritat, căci ești nătâng.
Lucrai greșit. Am rătăcit, că mi-e rușine!
Ce jalnic s-a sfârșit o mare opintire!
Absurdă dragoste, vulgară poftă a-ncercat
Pe diavolul viclean-smolit.
Dacă istețul, mult pățit, s-a ocupat
Cu-asemenea copilăroase nerozii,
Într-adevăr nu-i mică nebunia
Ce la sfârșit îl birui."
Pare-se că salvarea e în mâinile colosalului Purcărete, care salvează hidosul și neputinciosul personaj prin artă, prin descoperirea sinelui. Cine știe în ce rai personal urmează să-și împlinească sufletul? Ofelia sau Mefisto, nici nu mai știu, geme, vopsită-n roșu, devenind umbra mea sau a lui Faust, două elemente care se confundă acum, când lacrimile îmi dau foc gurii, întru empatia față de Diavol. Mă simt precum o marionetă fără păpușar. Mâinile și picioarele îmi sunt de cârpă si iară mă uit în mine, în timp ce privesc ochii demonici ai Ofeliei. Îmi vine să m-aleg precum grâul de neghină, numai că nu știu dacă grâul va fi plăcut Domnului sau neghina. Nu mai știu cine sunt. Nu mai știu ce sunt. Mă gândesc la Maica Domnului, cea mult milostivă, îmbrăcată-n in, mă gândesc la diavolul care îmi va desface coapsele pe-o iarbă de smoală, mântuindu-mă de mai multe ori, mă gândesc la mâinile lui Iisus care îmi mângâie vremelnicia, izbăvindu-mă de dureri și neputințe, mă imaginez lepădată de mine la o margine de lume finită, cu margini bine rotunjite, verzi, mă simt că o catedrală în care sunt propriul meu chivot, mă simt precum un monstru ce nu mai are nimic, dar simt căldura mamei, în același timp, care mă ia în brațe și mă transformă într-un cuvânt, ba nu... într-o procesiune de cuvinte... Toate se îndreaptă spre un pariu cu mine însămi, acela că voi reveni la Faust, ca să trăiesc, în sfârșit, cât să mai mor încă o dată.
(foto: Scott Eastman, Sebastian Marcovici)
Galeria foto a spectacolului, în versiunea inițială - cea cu Ilie Gheorghe -, realizată de către Scott Eastman, o găsiți aici.