Ce înseamnă o lecție? Teoretic, e despre învățătură. Practic este despre incapacitatea noastră de a ne educa copiii, de a ne autoeduca, în spiritul unui firesc al lucrurilor. Dar și de a relaționa, de a comunica, la modul cel mai uman posibil. Doar că, în structura asta "umană", este atât de mult ridicol, grotesc, absurd... care nu poate să ducă la nimic bun, din contră, accentuează angoase, fragilități, temeri, frustrări.
Rozul, se spune că este culoarea fericirii. Într-un cadru atât de roz se deschide universul din cutie, ca într-un desen animat: ușa roz a familiei Ionesco, fotoliile roz, pereți roz, geamuri roz, plante roz, fundalul roz, caietul roz. Și așa începe lecția. Pentru pistruiata adolescentă aflată la pragul maturității, cu codițe și ținută á la Wednesday (fiica familiei Addams; și Marie am putea spune că este o variantă de Morticia), se deschide perspectiva dobândirii de noi cunoștințe, care s-o propulseze în lumea intelectualității, a doctoratului total. Dar până la dobândirea acestor noi cunoștințe, trebuie verificate cunoștințele deja deprinse: adunarea, scăderea, geografia, lingvistica, filologia comparată...
Dialogul absurd dintre profesor și elevă se derulează într-un crescendo al furiei, subliniat prin gesturi, prin tonuri tot mai ridicate, prin desenele grotești din fundal, culminând cu gestul criminal. Profesorul (Sorin Leoveanu), care trimite ca imagine la Eugen Ionesco, cu privirea-i creionată, cu aerul de superioritate pe care-l arborează din start, cu ținuta aparent lejeră, dar într-un fel cu o notă sofisticată și absurdă în același timp (ciorapii atât de galbeni în papucii de casă atât de negri, contrastând într-un fel bizar cu griul și negrul celorlalte elemente de îmbrăcăminte) îți dă sentimentul acelui profesor care vrea să dețină controlul asupra a tot și a toate, aparent calm, laudativ și protector. Doar că răbdarea se pierde treptat, agitația ia locul calmului, furia se dezlănțuie.
Eleva (Raluca Păun), a cărei masivitate contrastează cu subțirimea și delicatețea celorlalte două personaje, are totuși o naivitate candidă, e copilăroasă, dar asta până în momentul în care se manifestă și la ea furia stârnită, nu doar de o banală durere de dinți, dar și de incapacitatea de a mai face față întrebărilor profesorului. Este acel copil dintr-o mulțime de copii, păpuși-marionete ale unui teatru de păpuși, pentru care lecția nu va putea fi niciodată învățată. Și Marie (semnalată în text ca personajul menajera, Marie este numele fiicei dramaturgului, dar imaginea este asemeni soției sale), martora tuturor lecțiilor, cu un chip ușor grotesc cu un roșu strident pe pleoape și pe buze și o ținută care te trimite cu gândul la o metresă, mai degrabă decât soție, parteneră sau orice altceva. Ea știe cine și cum este profesorul, afișând un calm pe care nimic nu-l poate perturba, cu o vagă strădanie de a aplana situația.
Lecția lui Bobi Pricop e o lecție despre educație și tot ce poate cuprinde în câmpul lexical al termenului, pusă sub semnul absurdului și al unei duble presiuni, din partea celor care își doresc copii super-educați și a celor care se numesc educatori. La mijloc, prinși în jocul dorințelor greu de înțeles, sunt copiii, incapabili de a deprinde ceva, devenind astfel adevărate victime. Crima este una simbolică și repetitivă. Lecția merge mai departe. În aceeași roză atmosferă.
Lecția lui Eugen Ionescu, în viziunea regizorală a lui Bobi Pricop, este un spectacol care incită, surprinde prin originalitatea scenografică, marca Oana Micu, și tresari la dialogul în care receptorul și emițătorul nu reușesc să își transmită mesajul corect sau nu reușesc să-l decodifice, însă un dialog purtat cu profesionalism la capitolul interpretare de cei trei actori.
(Foto: Mihaela Marin)