Daria Stan: Care a fost prima ta întâlnire cu teatrul? Ai un moment distinctiv care îți vine în minte?
Andreea Iojă: Prima mea întâlnire reală cu teatrul a fost acum patru ani, când am urmărit alături de clasa mea spectacolul Uzina artiștilor la Teatrul Municipal "Bacovia" din Bacău. Îmi amintesc că eram foarte nerăbdătoare și extrem de curioasă. Mă întrebam constant ce se întâmplă în culise, voiam să știu măcar cum arată. Analizam totul atât de atent, de la decor la schimb de lumini sau îmbrăcăminte, încât mi-a fost foarte greu să prind firul narativ. Nu eram foarte interesată de poveste, ci de complexitatea spectacolului: personajele care aveau puterea să fie auzite în toată sala fără niciun microfon, cât de real se simțea totul și cât de prezentă mă simțeam eu. Nu cred că ar fi existat mândrie mai mare pentru Andreea de atunci, decât să afle că în câțiva ani va juca și ea pe aceeași scenă și că va afla cum arată, de fapt, acele culise.
D.S.: Care este textul pe care îl jucați în ediția 2026 a Ideo Ideis și cum l-ați ales? De ce ați ales acest text?
A.I.: Ediția aceasta am ales să transformăm piesa de teatru Nebuna din Chaillot de Jean Giraudoux în spectacolul Clovnii din Chaillot, sub îndrumarea regizorului nostru Andi Andriucă. Am căutat mai multe piese, pe care ulterior le-am prezentat lui Andi pentru a-i cere părerea și alături de el ne-am hotărât să lucrăm pe acest text. Existau foarte multe personaje fără nume, fără vreun fel de identitate proprie, care apăreau doar ca să ironizeze sau să încurce lucrurile. Printre ele se afla și acest jongler, care ne-a inspirat și ne-a îndreptat către transformarea tuturor acelor personaje în clovni care să intervină pe tot parcursul spectacolului.
D.S.: Cum a arătat drumul de la prima lectură la spectacolul pe care îl vom vedea în 2026 în cadrul festivalului Ideo Ideis?
A.I.: Prima lectura este absolut incomparabilă cu spectacolul pe care îl vom juca aici. Îmi amintesc că în primele săptămâni am lucrat strict pe text, fără elemente clovnești sau schimbări ale scrierii originale. Textul era destul de greoi pentru mine, învățam replici extrem de lungi pe care, spun drept, uneori nici măcar nu le înțelegeam în totalitate. Eram cu toții foarte reticenți, majoritatea abia ne cunoscusem și aveam multe emoții. Imediat după ce am început să lucrăm mai intens alături de Andi și să introducem clovneria a fost cu mult mai ușor pentru noi. Simt că prin asta am scăpat de frica penibilului, iar repetițiile noastre au devenit atât de distractive. La scurt timp, deja începusem să îndrăgesc cu toată ființa mea spectacolul pe îl construiam împreuna.
D.S.: Este prima ta participare la Ideo Ideis. Ce speri să descoperi aici?
A.I.: Da, este pentru prima data când particip la acest festival, fiind și primul meu an ca membră a trupei. Sper să reușesc să fiu cât mai prezentă și să-mi adun curajul să întreb de fiecare dată când sunt curioasă. Sunt tare nerăbdătoare să particip la atelierul de dans alături de Teodora Velescu, unde îmi doresc să devin cât mai conștientă și confortabilă în propriul meu corp. Abia aștept workshop-urile și mi-ar plăcea, sincer, să fie cât mai grele, poate chiar să mă sperie puțin la început. Mi se pare că cele mai solicitante workshop-uri sunt și cele mai frumoase.
D.S.: Care este întrebarea pe care teatrul te face să ți-o pui din nou și din nou? Ai deja un răspuns la ea în acest moment?
A.I.: Teatrul m-a făcut de multe ori să-mi pun o întrebare destul de simplă, dar la care încă nu am răspuns: cine suntem fără alți oameni? E ideea asta de existență solitară. Oare chiar am putea să ne cunoaștem pe noi înșine fără să ne descoperim prin ceilalți?
D.S.: Când ești licean toată lumea te întreabă ce vrei să devii. Eu te întreb altceva: cine încerci să NU devii?
A.I.: Încerc să mă feresc de a duce viața unui om mult prea serios, severitatea m-ar pune la pământ. Recent, cineva mi-a spus că nu-și dorește să devină un om care nu gândește cu inima și cred că la asta se rezumă tot. Nu vreau să devin insensibilă, rigidă și lipsită de viață. Sau, mai rău, să ajung să pun un statut social, bunurile materiale ori nevoia de validare exterioară mai presus decât mine și fericirea mea.
D.S.: Având în vedere că tema ediției cu numărul #21 Ideo Ideis este "Aici e locul nostru!", crezi că ai un loc al tău? Dacă da, care este el? Ce sau cine te face să simți asta? Dacă nu, și teoretic ai avea libertatea totală de a alege, unde te-ai simți "cel mai acasă"?
A.I.: Locul meu nu cred că se rezumă la ceva fizic, ci mai mult la o stare. La a mă simți liberă și a putea spune cu zâmbetul pe buze că mă duc unde sunt iubită și iubesc unde mă duc. Așa că locul meu ar putea fi absolut oriunde, dacă aș fi alături de persoanele potrivite.
D.S.: De ce crezi că "locul" teatrului și al culturii trebuie menținut ferm în societatea noastră?
A.I.: Cred că e important să menținem ferm teatrul în societatea noastră, pentru că e un mod atât de frumos prin care să ne descoperim pe noi înșine. Ne obligă să fim prezenți și să simțim. Fiecare râset și fiecare lacrimă vărsată în fața scenei ne reprezintă și spune mai multe despre noi decât ar putea să o facă niște cuvinte. Totodată, cred că teatrul ne ajută să înțelegem oamenii mai bine. Văzând atât de multe tipologii umane înfățișate de personaje și zeci de perspective diferite, cred că este imposibil să nu acceptăm că oamenii sunt mult mai complecși decât par.
D.S.: Cum ai convinge o persoană care nu a mai fost niciodată la teatru să vină să vă vadă spectacolul?
A.I.: Pentru a convinge o persoană care nu a mai fost niciodată la teatru să vină să ne vadă spectacolul nostru Clovnii din Chaillot, probabil i-aș spune că nu e deloc genul de spectacol la care se așteaptă. E o experiență total nouă, imprevizibilă, care o să o umple de energie.