Când spui Reactor, spui teatru politic, angajat, cu lecția brechtiană a dialecticii și înstrăinării exemplar făcută. Dacă nu aș fi citit afișul, aflând doar astfel că e vorba despre marca inconfundabilă a acestei trupe, nimic nu m-ar fi chemat să revizitez materia de bacalaureat a probei la limbă română, gândindu-mă că spectacolul e punerea în scenă a cine știe cărei idei paseiste, de factură naționalistă, de care nici nu mă mai mir că țâșnește de peste tot.
Cred că Reactor avea nevoie, mai ales la Constanța, de o conferință de presă în cadrul SEAS, dar poate cu altă și imediată ocazie.
Spectacolul este un musical curajos, cu mișcare scenică alertă, în ritm susținut, la care și-au adus contribuția trei compozitori și creatori de beat: Boros Csaba, Danaga și Radu Dogaru (ultimul urcă și pe scenă, pentru a juca). Pregătirea muzicală a celor treisprezece actori s-a făcut de unul dintre ei, nimeni altul decât Adonis Tanța, proaspăt descins din filmografia iconoclastă a cineastului Radu Jude, anume din Kontinental '25. Aici este distribuit în rol de învățător de țară, înfățișând un Titus Herdelea demodat și famelic, abia dezmeticit la realitatea mașinațiunilor politice dâmbovițene și a vieții Belle Époque a Micului Paris, în care își caută neajutoratul rost, fără ca idilismul să îl sprijine prea mult. Textul se transmite prin melodii cu versuri, de multe ori, albe, cu un caracter succint ce reușește să respecte la virgulă acțiunea romanului, rezultând două ore și jumătate de performativitate scenică duduitoare, cu puternic impact vizual.
Hore feministe castratoare se învârt în jurul celebrului viol, vocile dansatoarelor făcând să răzbată versuri mobilizatoare cântate și dansate în pas de geampara: "Bărbatul e bărbat, fie sărac sau bogat, femeia e de luat, nu se schimbă nimic în patriarhat", testiculele masculine fiind reduse la două cinice felii de parizer de porc. Sunt foarte limpezi calitățile pentru care spectacolul a fost selectat în cadrul Festivalului Național de Teatru 2026. Textul este politic "by the book", dar partitura de început de secol XX nu se arată câtuși de puțin anacronică. Dimpotrivă, ea are un tulburător subtext actual, chiar și fără exces de cuvinte, fapt grăitor în sine, subliniat ca atare de gestualitatea ritmată și schematizată a Alexandrei Caras, care, bazându-se pe utilizarea (proprie) a limbii, în rol de tribun purtat de discurs, "dă limbi" (improprii) auditoriului, pe repeat, pe dedesubtul unui "poker face" lugubru. O imagine sacadată de un neon care pâlpâie terifiant, în eternitatea organizărilor politice ale acestui spațiu.
Dincolo de dualitatea tradiționalist-hipsteriană, respectată inclusiv de scenografia spațiului pus în abis în cadrul dioramei demontate și remontate ca material de analogică baricadă stradală, meritul cel mai mare al spectacolului este mesajul ecologic, transmis prin ampla punere în perspectivă a revendicării de pământ. Realitatea este aceea că ar trebui să vrem Pământ, cu păduri virgine și zero mașini, nu pământ pentru teritorii sau terenuri de construcții și permanente războaie, etichetate mai mult sau mai puțin drept teroriste.
Am crezut că răscoala va deveni revoluție politică iar baricadele se vor transforma în pavele de oraș sub care adastă plajele. Nu a fost așa. Spectacolul nu își propună să incite la protest, ci la punere pe gânduri, deși creează alertă cu privire la atmosfera politică actuală și cauzele ei. Se păstrează intenția literară a cărții, rezumată la momentul românesc al anului 1907, cu similitudini neintenționate, doar ocazional amplificate până la caricatură, pentru a sublinia, în ritm de ironic disclaimer, apăsatul slogan: "orice asemănare cu personajele reale e pur întâmplătoare".
Răscoala generalizată e doar aceea împotriva morții (de foame), fiind așadar cea a întregii vieți trăite pe acest pământ.
(foto: Roland Váczi)