Nu mai ţin minte exact cînd l-am cunoscut pe Cristian Nemescu, s-ar putea să fi fost la Festivalul de la Salonic, unde era în program cu Poveste la scara C. Pe Mihai şi Cristina îl inclusesem într-o prezentare de film românesc la Lisabona.
Poveste... îmi plăcuse şi mai mult. A fost, dacă nu mă-nşel, şi la Clermont-Ferrand cu acest titlu, dar e foarte ciudat că nu am amintirea lui Nemescu la acest festival (cel mai important pentru scurt-metraj). Mi-l amintesc, în schimb, la Salonic. Am stat de vorbă despre filmul său, i-am spus ce mi-a plăcut (multe lucruri, mai ales tonul poveştii) şi ce nu. A ascultat atent: cred că Nemescu era unul din cei mai sensibili ascultători - o calitate cu atît mai preţioasă cu cît este din ce în ce mai rară la tinerii regizori... Era de acord cu obiecţiile mele. Mai mult: mi-a spus că el însuşi nu era mulţumit exact de acele lucruri pe care le criticasem şi eu. Apoi am fost împreună la un restaurant (celebrul "nr 8", zis şi "la Le Pen", o taverna pitorească din Piaţa Aristotel, cu patio şi pisici). Iar apoi - cred că în alt an, totuşi - am fost de faţă, tot la Salonic, cînd şi-a prezentat proiectul California Dreaming pentru un fond de dezvoltare balcanic. În mai anul acesta l-am avut invitat la "Fotograme", în emisiune cu Porumboiu, înainte de Cannes. Ne-am revăzut acolo, pe Croazetă, şi apoi la "Anonimul". Ultima dată, din păcate...
Cristi Nemescu era un om (incredibil să vorbeşti astfel, la trecut, despre un tînăr de numai 27 de ani!) timid şi retras. În spatele carapacei sale se bănuia, totuşi, o voinţă de a face, de a-şi duce proiectele la bun sfîrşit, cu o tenacitate care trecea peste orice. Era convins că are ceva de spus în cinematograful românesc - şi avea dreptate: chiar avea. Era altfel: cultivat, manierat şi bine crescut. Zîmbea rar, dar zîmbetul său era cuceritor. Am aflat că îl duruse ce am scris despre finalul de la Marilena de la P7, mediu-metrajul său prezentat la Cannes. Sper că a înţeles că reacţia mea era pe măsura preţuirii pe care i-o purtam; pur şi simplu, mă duruse şi pe mine că făcuse un film reuşit căruia nu-i găsise finalul... L-am întrebat, la Sfîntu Gheorghe - în cadrul ultimei dezbateri între regizori şi critici -, dacă a fost chiar aşa de supărat de cronica mea, precum auzisem; mi-a răspuns: "Doar zece minute." Vocea lui a ajuns la noi cu întîrziere, din cauza ecoului de la microfon. Acum îmi dau seama că, la un om sortit să trăiască doar 27 de ani, chiar şi zece minute de supărare este prea mult.
Din păcate, nu pot să dau rewind. Şi nu putem da - toţi - rewind, pînă în clipa aceea fatală din noaptea de joi spre vineri, la intersecţia Splaiului cu Eroilor, pentru a scoate din cadru bolidul criminal. Viaţa lui a fost tăiată brusc şi brutal, într-un "montaj" care mi se pare absurd şi nedrept. Acesta - doar acesta - este, de fapt, finalul nereuşit, la care nici unul nu ne gîndeam. Şi la care ne gîndim, acum, cu supărare, furie şi neputinţă: se pare că Dumnezeu din ceruri, dacă există, este un regizor foarte prost.