Andrei Toncu (8 aprilie 1978 - 25 august 2006) este laureat al Premiului de Sunet al Festivalului Internaţional de Film Studenţesc "CineMaIubit" (2000), cu scurtmetrajul de ficţiune Cădere liberă (regia Dorin Stana). Printre filmele la care a lucrat ca inginer de sunet se numără cele trei pelicule prezentate la ICR şi lungmetrajul California Dreaming.
Cristian Nemescu si Andrei Toncu au decedat, în noaptea de 24 spre 25 august 2006, într-un accident rutier. Cei doi cineaşti reveneau de la o sesiune de montaj la filmul California Dreaming.
***
Marţi, 26 septembrie 2006, de la ora 19.00, la Institutul Cultural Român a avut loc o seară de film în memoria regizorului Cristian Nemescu şi a sound-designerului Andrei Toncu. Se împlinea o lună de la accidentul rutier în care au decedat cei doi cineaşti. Lumînările au rămas aprinse toată seara şi, în ciuda micilor defecţiuni tehnice din timpul proiecţiilor, spectatorii (vorbim despre o sală arhiplină) au avut o atitudine extrem de corectă: nici sicofant-îndurerată, nici distantă sau indiferentă; a fost un public decent şi recules.
S-au proiectat filmele Mihai şi Cristina, Poveste la Scara C şi Marilena de la P7, în regia lui Cristian Nemescu şi cu sound-design-ul foarte reuşit al lui Andrei Toncu.
Scurtmetrajul Mihai şi Cristina durează 15 minute, a fost realizat în 2001 şi distins cu Premiul de Popularitate la Festivalul Alternative, Tîrgu Mureş, Premiul Best International Debut la Festivalul de Scurtmetraj Message-to-Man de la Sankt Petersburg, Premiul Special al Juriului şi Premiul de Popularitate la "Young European Cinema" Torun, Polonia.
Filmul vorbeşte despre un adolescent care, îndrăgostit de o colegă de clasă şi ajuns în pragul disperării, se hotărăşte să-i facă o vizită. Pînă să ajungă la ea, are parte însă de cîteva aventuri cel puţin ciudate... Cu siguranţă, pelicula merită toate premiile care i s-au acordat. Povestea e simplă, curată; de fapt, tot filmul porneşte de la ideea «cum e să fii îndrăgostit» şi grefează variaţiuni pe marginea ei. Regizorul surprinde foarte bine emoţiile, paşii înainte şi înapoi, nesiguranţa îndrăgostitului, şi tratează toată povestea în cheie ironică. Cel mai bine se vede ironia în tehnica de filmare, similară celei a videoclipului: imaginea este în acord perfect cu coloana sonoră a filmuleţului, compusă din piese semnate Cake, The Chemical Brothers, Radiohead şi alţii. Un film simplu dar nu simplist, coagulat, care antrenează spectatorul într-un basm parodic, cu happy-end-ul aferent: deşi timid şi speriat la început de un posibil refuz al Cristinei (Raluca Botez), îndrăgostitul Mihai (Aurelian Bărbieru) scapă de acest stres inutil după ce este violentat de un proxenet, abuzat de două femei dubioase şi pus să facă striptease de nişte domnişoare care-l confundă cu stripper-ul profesionist Gianni. Ajunge foarte sigur pe sine în faţa apartamentului celei dorite şi totul se termină cu bine.
Puţin mai acidă şi mai bine concepută la nivel de scenariu, povestea celui de-al doilea film proiectat, numit chiar Poveste la Scara C (14'), ne aduce în lumea cartierelor periferice ale Bucureştiului şi atacă, la fel ca Mihai şi Cristina, tema cuplului. În rolurile principale îi găsim pe Maria Dinulescu şi Lucian Ciurariu. Scurtmetrajul, produs in 2003, a fost distins, printre altele, cu Marele Premiu la "NYU International Student Film Festival", USA, şi Premiul Cel Mai Bun Film Studenţesc la Festivalul Alternative de la Tîrgu Mureş. A fost, de asemenea, nominalizat oficial la "EUROPEAN ACADEMY AWARDS" pentru "Cel Mai Bun Scurtmetraj".
Cristian Nemescu are în acest film o perspectivă pluridimensională asupra temei cuplului: în timp ce părinţii s-au răcit în mod evident unul faţă de celălalt, fiul are probleme sentimentale serioase. O fată urcă în lift cu el la aceeaşi oră, în fiecare zi, lucru care nu-l lasă deloc indiferent. Mama lui tocmai s-a angajat - «ca secretară», comunică ea familiei. De fapt, e operatoare la linia erotică unde fiul ei sună ca să ceară sfaturi: «Ce pot să fac în lift cu o fată?» Cînd vine nota la telefon, mamei i se aprinde beculeţul: îşi dă seama că băiatul cu liftul a sunat de pe numărul lor de-acasă, aşa că... pune ea însăşi în aplicare planul fiului său: intră împreună cu soţul ei în lift şi-l blochează între etaje. Asta îi dă ocazia fiului să se împrietenească cu fata dorită, fiindcă, liftul nefuncţionînd, cei doi sînt nevoiţi să meargă pe scări şi, în acest fel, leagă o conversaţie.
Faţă de primul scurtmetraj al lui Nemescu, scenariul Poveştii la Scara C are în plus un «cîrlig» temporal foarte bine plasat, este scris urmînd tehnica qui pro quo-ului, şi este mult mai bine construit. După cum reiese şi din titlu, avem de-a face cu o poveste de cartier, asezonată cu tot ce trebuie: manele din Bucureştiul periferic, scandaluri cu mobilă aruncată pe geam, apartamente comuniste în blocuri comuniste, relaţii soţ-soţie tipice familiilor româneşti, totul tratat cu un umor acid şi de foarte bună calitate.
Al treilea film proiectat, Marilena de la P7 (45') este cea mai cunoscută peliculă semnată Cristian Nemescu. La fel ca şi precedentele, plină de umor... pînă la un punct. Pornind de la o idee mai veche a lui Cătălin Mitulescu şi a Andreei Vălean, Nemescu a produs filmul în 2006. Pelicula a fost distinsă cu Premiul pentru Scurtmetraj la Transilvania Film Festival - TIFF. A fost selectionată la Cannes în "Semaine de la Critique", la Festivalul International de Film din Brooklyn (USA), precum şi la festivalurile de film de la Salonic, Milano, Edinburgh.
Mediumetrajul lui Cristi Nemescu prezintă în primul rînd două personaje a căror relaţie este cu totul ieşită din comun. Cei doi sînt Andrei, un puşti de 13 ani (Gabriel Huian) şi tînăra prostituată (Mădalina Ghiţescu), de care puştiul se îndrăgosteşte. Din nou o poveste de cartier, care opune realităţii dure a vieţii unei prostituate realitatea inocentă a sentimentelor unui băiat de 13 ani. Ca s-o cîştige, Andrei trebuie, după spusele Marilenei, să aibă maşină şi bani. Aşa că el se hotărăşte să facă rost nu de o maşină, ci de ditamai troleul, pe care-l fură cu ajutorul prietenilor săi. La nivel de montaj, filmul continuă linia celor precedente, ba chiar se îmbunătăţeşte prin introducerea split-screen-ului. Ecranul este împărţit la un moment dat în aşa fel încît să prezinte ce se întîmplă simultan în patru planuri diferite. Ca registru, filmul atinge o zonă mai complexă decît cele explorate anterior: dacă celelalte două pelicule mai cunoscute ale lui Nemescu erau comic-ironice, povestea din Marilena... o virează spre tragicomic şi grotesc. Realismul este presărat cu elemente de fantastic, iar scenariul rămîne orientat spre social. De fapt, Nemescu n-a folosit niciodată filmul ca să facă o critică a societăţii româneşti, după cum el însuşi a declarat în varii ocazii, ci pentru a surprinde natura unor relaţii interumane. La fel se întîmplă şi în acest mediumetraj cu mare succes la public. Finalul filmului poate fi surprinzător pentru unii, dezamăgitor pentru alţii: Marilena se sinucide, sătulă de viaţa pe care nu prea pare să şi-o poată schimba.
Cristian Nemescu declara că a filmat Marilena de la P7 pentru a-şi face mîna pentru lung-metraj. Aşteptăm California Dreaming, de la filmările căruia regizorul şi sound-designer-ul se întorceau în noaptea de 25 august. Din păcate, vom viziona ultimul film la care au lucrat cei doi cineaşti.