Ce veţi crede despre filmul Mirandei July, Me and You and Everyone We Know, va depinde, în mare măsură, de ce veţi crede despre July ca prezenţă - despre imaginea pe care şi-o construieşte în calitate de interpretă a rolului principal: e mai degrabă iritantă sau mai degrabă simpatică? Personal, încă nu m-am hotărît. Joacă rolul unei femei pe nume Christine, care face artă video şi e pur şi simplu adorabilă; sigur, puţin ciudată pentru unele gusturi, puţin cam zăpăcită şi uneori penibilă, dar într-un fel special şi sufletist şi poetic - într-un cuvînt, adorabil. Cel puţin aşa se presupune că ar trebui s-o vedem.
Pe de-o parte, sînt dispus să accept toate astea, să mă las dezarmat de ochii ei albaştri, pacificatori şi de stilul ei şleampăt-cu-personalitate, de ingenuitatea artei ei (mostră: două voci - a ei şi tot a ei - schimbînd jurăminte de iubire pe fondul unui apus de soare fotografiat) şi de felul impetuos-exaltat în care decide că vînzătorul de pantofi pe care tocmai l-a cunoscut e bărbatul vieţii ei, drept care intră peste el în maşină.
Pe de altă parte (cum s-o spun ca să nu fiu mojic?), n-aş fi vrut să fie maşina mea. Şi, deşi Christine nu e o prezenţă agresivă (cum ar putea să fie, cu ochii ăia?), există ceva agresiv şi infatuat în prezumţia (dragă adolescenţilor închipuiţi şi filmelor americane independente) că ea, fiind "mai altfel" (adică zurlie), e musai să fie şi minunată; mie mi s-a părut mai mult zurlie, dar acesta e genul de film în care o purtare zurlie garantează o natură minunată. E genul de film la care nu trebuie să te întrebi de ce şi în ce fel se potriveşte eroina cu vînzătorul de pantofi pe care i-a căşunat; faptul că i-a căşunat pe el ar trebui să-ţi fie de-ajuns - mai multă precizie ar strica magia. Uneori, nu pot să nu mă gîndesc că, deşi fac filme pline de vînzători de pantofi, regizorii independenţi sînt la fel de certaţi cu viaţa reală ca şi regizorii hollywoodieni.
Nu vreau să fiu nedrept. Filmul nu se pretinde realist. Duce cu gîndul la un volum de poezii de debut în care e greu să separi focul de fumuri, originalitatea de ciudăţenia afectată; o eflorescenţă de momente fragile ca nişte baloane de săpun, preţioase în ambele sensuri, unele iridiscente (mai ales unul cu un peştişor ajuns - nu se face să întrebi cum - într-o pungă cu apă, pe capota unei maşini în mişcare: dacă maşina încetineşte, peştişorul moare).
Există şi o organizare, nişte teme (alea care erau de aşteptat) - singurătatea, permanentul hăis-cea al fricii şi al nevoii de contact. Şi tocmai pentru că există aceste teme era nevoie de ceva mai puţină artisticitate căutat-aeriană şi de ceva mai multă aderenţă la realitate. De exemplu, vedem că vînzătorul de pantofi are doi copii (mulatri) şi că tocmai s-a despărţit de soţie, dar la fel de bine putea să-şi facă intrarea în film la bordul unui OZN: excentricitatea lui nu se asortează cu nici un bagaj biografic, cu nici un trecut trăit - e liber-plutitoare. Mult mai bine ancoraţi mi s-au părut copiii - cel puţin la început. "Unde e mama?", îl întreabă cel mic (6 ani) pe cel mare. "Probabil că şi-o trage cu prietenul ei", se pronunţă adolescentul, cufundat într-un sex-chat pe Internet, la care fratele său revine: "Eu cred că ne ia cadouri" - două minţi trecînd una pe lîngă cealaltă fără să se atingă, fiecare cu ce-o doare. După ce-i furnizează fratelui său (bineînţeles, fără să-şi dea seama) o porcoşenie care se bucură de mare succes pe lîngă partenera lui de chat, băiatul cel mic, din ce în ce mai fascinat, ajunge să-i ia locul şi chiar să-şi dea întîlnire cu doamna respectivă. E un tablou original, ca să nu spun mai mult - doamna aşteptînd emoţionată, copilul de 6 ani cocoţîndu-se cu greu pe bancă pentru a-i fi alături şi, ceva mai departe, un tip făcîndu-şi exerciţiile de tai chi sau de ce-o fi -, dar ce-mi place la el (şi la tot episodul ăsta) e faptul că originalitatea nu e aplicată atît de laborios şi de ostentativ ca în alte părţi, ci răsare credibil dintr-o realitate banală.
În schimb, nu ştiu ce să spun despre episodul cu băiatul mai mare şi cu cele două liceene minore, cunoştinţe vagi de-ale lui, care îl pun să decidă care din ele e mai bună la sex oral. Ăsta din ce realitate a răsărit? În orice caz, nu din aia pe care mi-o amintesc eu din liceu. Poate că lucrurile s-au schimbat foarte tare şi masculii adolescenţi nu mai ştiu unde să se ascundă de atîtea felatoare sîrguincioase care insistă să exerseze pe ei, dar nu ştiu ce (poate aerul lor, la fel de lihnit cum era al nostru la vîrsta lor?) mă face să mă îndoiesc. Nu. E vorba tot de ostentaţia aceea - de convingerea că farmecul (chiar şi genul fragil, neagresiv pe care-l cultivă July) trebuie să fie şi un pic transgresiv, altfel nu-i de ajuns. Destui spectatori vor sucomba. În ceea ce mă priveşte, sînt prea bătrîn şi apoi, încă din adolescenţă am fost circumspect faţă de abordările de tip: "Eu sînt aşa, mai ciudată, mai altfel - nu-i aşa că sînt minunată?". Ei bine, nu chiar.