Carolina e suedeză, dar, de ceva timp, locuieşte la Berlin. Are în competiţie un scurt, Setea, despre înstrăinarea şi lipsa de comunicare dintre două femei, mamă şi fiică, "un film probabil prea serios pentru publicul de aici". Prietenul ei care o însoţeşte la festival a fost dezamăgit de reacţia sălii, după proiecţie. El se declară doar un "susţinător" al Carolinei; n-am înţeles prea bine cu ce se ocupă, doar că predă şi mai e, printre altele, şi game tester. Carolina a lucrat ca editor de imagine, dar i se pare plictisitor să-şi petreacă mai tot timpul în faţa unui computer. Vrea ceva mai multă "acţiune"!
Cei doi suedezi seamănă foarte bine între ei, ai zice că sînt frate şi soră. Amîndoi au tenul foarte alb, pistruiat, ochi albaştri, frizuri la fel. De fapt, sînt împreună de şase ani şi uneori "au probleme de cuplu". Cum ar fi faptul că ea susţine că el "îi imită stilul" şi invers. Un cuplu occidental, desigur, căci, la noi, astfel de probleme s-ar traduce prin lipsa de bani, uitatul după alte gagici etc. La ei, nu e cazul. Viaţa lor seamănă cu o călătorie, filmul fiind un motiv şi un pretext, în acelaşi timp. De la Sfîntu Gheorghe vor pleca la Belgrad, la un alt festival. Par încîntaţi de "Anonimul", "totul aici a fost pe gratis, ne-am simţit răsfăţaţi!", însă se poate intui faptul că festivalul "nu e pe stilul lor". Un stil comun, se înţelege. Sînt mai degrabă citadini, genul de participanţi la TIFF. S-au plictisit în barca care i-a plimbat pe canale. Abia dacă au gustat din peştele preparat în toate felurile posibile, fiindcă sînt vegetarieni. Ea pentru că, la 17 ani, a renunţat brusc la carne. Fără nici o explicaţie. El, deoarece crede că mîncatul cărnii şi producerea fleicilor, la un mod industrial, anulează comunicarea dintre om şi vacă, de pildă, sau ceva de genul ăsta.
Philippe e francez şi unul dintre actorii principali din filmul The Iceberg aflat în competiţie, la lungmetraj. Un ins expansiv, tonic, care vorbeşte binişor engleză, "spre deosebire de majoritatea compatrioţilor mei". Descoperim că am fost împreună "la artificii" pe 14 iulie, la turnul Eiffel. Noi doi şi încă vreo sută de mii de oameni. Nu ne-am văzut. El a părăsit însă Parisul pentru un orăşel din sud. Acolo lucrează, ca actor. Joacă în filme doar cînd este solicitat şi i se potriveşte rolul. În rest, creează şi recreează un acelaşi personaj. La limita comediei burleşti, a teatrului, a circului, nu înţeleg foarte bine. Mai puţină replică, mai mult "lucrează cu trupul". Promite că va propune companiei sale teatrale un turneu şi în România.
Mladen are în competiţie un scurt de animaţie, e bosniac şi zîmbeşte tot timpul. "Aşa sînt ăştia cu animaţia, mereu la fel de veseli!" - observă Carolina. Nu pare supărat nici de faptul că în Bosnia nu sînt fonduri pentru film. Situaţia e asemănătoare cu cea de la noi. Totuşi, Mladen încearcă să găsească "o portiţă": coproducţii, cu subiecte de interes general, cum ar fi traficul de fiinţe umane, o temă pentru viitorul său film. A ajuns la Bucureşti cu o zi înainte de plecarea la Sfîntu Gheorghe, a băut toată noaptea şi n-a avut timp "să încerce" patul de la Marriott. "A încercat" doar duşul.
Pilar este producătoarea filmului marocan Heaven's Doors, cîştigătorul trofeului, şi mama celor doi regizori, Swel şi Imad Noury. "A fost un film cu buget mic, în jur de 400.000 de dolari. S-a filmat doar în două săptămîni. Copiii au lucrat chiar şi 22 de ore din 24." Nu le-a dat banii pentru că erau fiii ei, ci pentru că i-a plăcut scenariul. N-a vrut să vadă "produsul finit" pînă la proiecţia de la Berlin. A fost plăcut impresionată. "Băieţii se completează foarte bine. Unul dintre ei e mai intelectual, celălalt e tehnic şi are un talent nativ pentru film". Are peste 50, e îmbrăcată "de deltă", în şort şi în şlapi, dar a terminat-o călătoria cu barca. Probabil că nu se aştepta la aşa ceva. Întreba din sfert în sfert de oră dacă mai e mult. Nici în primele zile nu prea a fost în formă. Şi-a revenit însă subit după proiecţia filmului. Cînd i-a fost înmînat trofeul, a plîns.