Un mitocan la curtea Regelui Soare - Burghezul gentilom

Curiozitatea e mare pentru că zvonurile au precedat spectacolul: "La Teatrul Naţional, personajul lui Molière din Burghezul gentilom nu se mai numeşte Jourdain, ci Jurdănescu, şi este de fapt..." Urma numele unui contemporan bogat, de care toţi spun că s-au săturat, dar a cărui prezenţă asigură publicul emisiunilor TV.

Domnul Jurdănescu nu este nici burghez, nici gentilom, el este un biet mitocan de pe la noi, plin de bani, care vrea să-şi pună comportamentul de acord cu averea. Ca pe vremea începuturilor teatrului românesc, din textul original, scris ca să-l distreze pe Regele Soare, sînt luate situaţiile comice, intersectările între personaje, dar trama e dotată cu vorbele pocite ale sulfuroasei realităţi româneşti, cu lipsa de măsură a tuturor celor din prim-planul actualităţii. Dacă Jourdain al lui Molière maimuţărea curtea care îl dispreţuia şi autorul nu făcea decît să mobileze comic prăpastia de netrecut dintre cele două stări sociale, mîrlanul de la noi, nu are - de fapt - în faţa lui nici o barieră, un obiectiv superior, o lume în care ar vrea să intre şi nu poate. În realitatea românească de dincolo de scenă, banii combinaţi cu limbajul frust asigură vizibilitate, perspective politice şi respect social: cel ce le are se hrăneşte şi se îngraşă din dispreţul celor care îl resping în numele bunei-cuviinţe, în ochii lui, dar şi ai unei majorităţi pe cale de a se structura, doar invidia şi neputinţa alimentează respingerea lui ca om de succes.

În viaţă procesul parvenirii e practic încheiat: posesorii bunurilor materiale şi-au asigurat competenţele "autorităţilor intelectuale" şi textul adaptat încearcă să pună la un loc ceea ce la Molière era un proces cu ceea ce în România e o stare de fapt. Textul clasic e mai puternic decît adaptarea (Regia şi versiunea scenică: Petrică Ionescu; traducere şi adaptare: Ruxandra Hagiu şi Cristina Croitoru), aceasta rătăcind printre ţintele mărturisite sau nu, fără să nimerească unghiul din care Jurdănescu e ridicol şi periculos în acelaşi timp. Un singur moment din spectacol sugerează această pistă - cel al interviului filmat. În rest, decorul (Dragoş Buhagiar) decorează, obiectele se mişcă dictînd evoluţia personajelor, baletul (Răzvan Mazilu) baletează, iar muzica (Adrian Enescu) muzicalizează în lungile minute ale unui spectacol proiectat distractiv.

Dacă teatrul românesc s-a decis să facă o buclă în timp şi să se întoarcă la experienţa adaptărilor şi localizărilor de pe vremea lui Costache Caragiale, n-ar fi rău să-şi însuşească energia creatoare, candoarea şi substanţa civică a acelora. Probabil că nu pot fi adresate asemenea pretenţii unor artişti atît de sofisticaţi cum sînt cei de pe afişul spectacolului, dar rezultatul lor nu este nici atît de rafinat încît să încînte prin armoniile lui gratuite, nici atît de vulgar încît să rîzi fără să te gîndeşti la consecinţe. Extraordinara etalare de mijloace impresionează, dar după ce se asimilează efectul dorinţa de teatru rămîne nesatisfăcută: combinaţia între procedeele de bîlci, de grand-guignol şi fastul baletului şi al operei ar fi perfect legitimă dacă s-ar coagula într-o structură coerentă, dacă intermediile s-ar include în desfăşurarea comediei şi nu ar fi lungi fragmente care rup ritmul spectacolului.


O să vină el şi Ion Luca

În context, Victor Rebengiuc lasă să se înţeleagă că el ar putea juca extraordinar personajul din România al piesei scrise de Moliere, de mult, în Franţa. Ceea ce se vede sînt strălucirile de diamant ale unui talent luminat doar întîmplător de proiectoare. Fără să aibă instrumentele de detectare ale imposturii din sferele unei cunoaşteri pentru el ezoterice, Jurdănescu se supune batjocurii explicite sau implicite şi, paradoxal, calitatea sa de victimă, observaţiile de bun simţ, smulg mai multe aplauze decît postura sa ridicolă. Se ţipă mult pe scenă (Cecilia Bârbora), unii actori se zbenguie în spaţiul libertăţii, cu rost şi fără (Claudiu Bleonţ, Maia Morgenstern), alţii încearcă să-şi păstreze cumpătul (Maria Buză, Vlad Ivanov, Marius Manole), dar, dincolo de ceea ce poate ţine de starea unei anumite seri, se vede că distribuţia nu funcţionează ca un ansamblu omogen în care fiecare înţelege măcar de ce intră şi de ce iese din scenă. Spectacolul nu e la înălţimea investiţiei (de toate felurile) depuse pentru realizarea lui, dar atunci, în secolul XIX, n-a trecut prea multă vreme între Costache Caragiale şi genialul său nepot Ion Luca.