februarie 2003
Încă o dimineaţă începută sub semnul sumbru al morţii. Mon frere, filmul regizorului francez Patrice Chereau este o lenta progresie către final, construită narativ dintr-o succesiune de flash-backuri care explorează descompunerea fiinţei atinsă de pecetea unei boli letale. Un film despre corp, despre degradarea corpului, despre transformarea chipurilor, spune Chereau, Un film despre corp în spaţiu. Un film despre linişte şi logoree. O căutare a pielii, a cutelor, a ridurilor, a păturilor şi a transpiraţiei. Vânătăi, hematome şi pete roşii, umeri care se dezgolesc şi ies la suprafaţă, pantaloni care alunecă, şosete şi ciorapi care sunt daţi jos, urme lăsate pe piele. Cicatrici violete, puroi, pete pe cearceafuri. [...] Un film în alb-negru cu multe culori: ale feţelor, ale palorii, ale pielii, şi cea mai frumoasă dintre toate, culoarea dătătoare de viaţă şi speranţă. O lume în care nu poţi face nimic pentru ceilalţi, în care nimeni nu poate ajuta pe nimeni [...] în care nu se mai face dragoste, dorinţa e moartă, corpurile sunt reci şi tăcute, privirile devin opace. [...] Un film scurt, un format rapid. Ca un fragment. Sau ca o natură moartă. O bucată mai mică sau mai mare din durerea universală. Nu mai poţi adăuga multe după această descriere viscerală a peliculei decât că imaginile rămân în spectator, îl urmăresc şi îi însoţesc paşii până în stradă, până la lumina pe care se bucură să o vadă, până la traficul pe care se bucură să-l audă, până la pietonii pe lângă care se bucură să treacă atingându-şi poala paltonului. Bruno Tedeschini, care face un rol de o mare forţă dramatică şi discreţie umană, este Thomas, fratele muribund, iar Eric Caravaca este fratele supravieţuitor, alcătuind împreună un duo credibil şi veridic.

Am părăsit în următoarele ore strălucirea şi luminile Competiţiei pentru a mă alătura Campusului. Lăudabilă idee a noului director Dieter Kosslick, Talent Campusul este un fel de tabără de instruire pentru pionierii filmului. Un număr impresionant de seminarii, pe teme diverse legate de producţia de film a atras 80 de realizatori de film, regizori, producători, actori, scenarişti, dornici să realizeze primul lor lung-metraj şi căutând mijloacele cele mai potrivite. Ca ziarist am voie să iau parte la câteva dintre ele. Le-am ales pe cele privind finanţarea filmului din dorinţa de a afla cât mai multe despre paşii necesari aducerii pe ecran a unei poveşti. Studenţii din America, Europa, Asia puneau întrebări, încercau să stabilească un vocabular comun, să depăşească barierele impuse de obscurii temeni bancari şi să adune cât mai multe informaţii, muniţie pentru viitoarele proiecte. Seminariile se desfăşoară în Casa Culturii Lumilor (Haus der Kulturen der Welt), spaţiu desemnat, asemeni unei şcoli, fără contacte exterioare. Clădirea se află într-un parc, şi deşi există un microbuz la fiecare oră până la Festival, foarte puţini se aventurează în lume. Ca într-o microuniversitate, aici se leagă prietenii, se pornesc proiecte comune, se învaţă şi pentru a obliga spre comunicare, deşi există computere, nici unul nu este conectat la Internet. Există însă un sistem intern de mesaje, astfel încât participanţii la seminar pot afla informaţii despre fiecare, pot stabili întâlniri, pot împărtăşi idei. De asemenea fiecare dintre participanţi are un scurt fragment dintr-un film făcut de el pe care îl poate arăta oricând, oricui. Aceleaşi fragmente, precedate de fotografia şi numele realizatorului, sunt proiectate continuu pe ecrane cu cristale în întreaga clădire. La cantină participanţii au la dispoziţie câteva aparate video unde îşi pot prezenta filmele celor dornici să le vadă. Pe lângă cursuri şi seminarii se proiectează filme, de lung-metraj sau de televiziune, se organizează evenimente promoţionale. Atmosfera relaxată, izolarea de tumultul oraşului şi cel festivalier, sentimentul existenţei unui ţel comun, sau a unei stări comune, în care totul ţi se pare posibil, toate drumurile ţi se deschid înainte, ajută la legarea prieteniilor. În câteva ore am cunoscut regizori, actori şi producători din Marea Britanie, Germania, Franţa şi Slovacia.

Ziua s-a încheiat cu una dintre petrecerile festivaliere, cea dată de Consiliul Britanic într-un spaţiu inedit, o veche sală de înot din Berlinul de Est. Cum intrai pe uşă te impresiona decăderea clădirii, cu tencuiala scorojită. Piscina propriu-zisă era golită de apă. O scară de lemn cobora în bazin, ale cărui ziduri de cărămidă aparentă erau vopsite proaspăt acoperind graffitti-urile, care se străvedeau în lumina proiectoarelor albastre. De jur împrejur, două etaje de balcoane cu delicate arcade, decorate cu stucaturi rococo, scorojite de umezeală şi timp. Pe margini erau elegante scaune de pluş roşu transformând întregul spaţiu într-o glumă suprarealistă. Încet, încet clădirea se umplea cu invitaţi, lângă bar era un DJ solitar, căci nimeni nu părea dispus să danseze. Mâncarea era servită fără fasoane în farfurii de hârtie, şi includea feluri savuroase precum fiertura de linte (căci vegetarianismul este la mare preţ) direct din cazan (de mai mult de un metru înălţime). Conversaţiile se învârteau în jurul filmelor, toţi cei prezenţi fiind implicaţi activ în făcutul, distribuitul, prezentatul, criticatul sau vizionatul acestora. M-am despărţit cu greu de proaspetele cunoştinţe şi de bucuria de a fi din nou student.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus