Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Berlin 2003

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez - Zilele 6 şi 7


februarie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În faţa mea doi englezi înalţi, blonzi, îşi fac, discret şi cu voce joasă, programul de vizionări; la masa de alături se discută pătimaş în germană, murmur de voci şi zgomot de ceşti şi maşină de espresso stăpânesc cafeneaua pe jumătate goală de la Market (Târgul de filme). Festivalul se apropie de sfârşit, târguielile s-au încheiat, jucătorii principali s-au retras. Încerc să îmi adun gândurile şi să mă întorc la filmele din competiţie. Îţi vine greu să crezi că aparţinem aceleiaşi lumi cu escrocii chinezi din Mang Jing (Puţul de mină) care îi ucid pe cei mai săraci ca ei pentru câteva zeci de mii de yeni, sau cu imigranţii ilegali din Rezervnîi deli (Piese de schimb) din filmul sloven de azi-dimineaţă, morţi anonimi în portbagajului maşinii care îi trecea ilicit graniţa. Cum să îţi bei sucul şi să îţi mănânci sandwich-ul când ştii că, deşi ficţiune, deşi poate nu extraordinar realizate cinematografic, aceste filme se inspiră din poveştile unor oameni reali, palpabili, goniţi în necunoscut de sărăcie, urmărind o iluzorie viaţă mai bună.

Li Yang, regizorul filmului chinez de ieri dimineaţă, Puţul de mină s-a implicat trup şi suflet în acest proiect aproape documentar, realizându-l mai mult pe cont propriu: este autorul scenariului, regiei, co-producător, camera, filmând în mine clandestine din Nordul Chinei, a căror locaţie o păstrează secretă pentru a nu periclita situaţia proprietarilor ilegali. Tonul filmului aminteşte de fellini-anul Il Bidone prin cercul vicios al sărăciei şi prin dorinţa eroilor ca măcar copii lor să aibă o viaţă, indiferent de preţul moral pe care îl plătesc părinţii.

După intensitatea dramatică a peliculei chineze, am fost aruncaţi în plin non-sens pretenţios şi gol al filmului Petites coupures (Răni uşoare), al regizorului Pascal Bonotzer, cu Kristin Scott Thomas şi Daniel Auteuil. Timp de o oră şi jumătate am încercat să înţeleg care este demersul cinematografic, miza, gândul. Fără succes, însă. Eroul trece prin viaţă, din femeie în femeie (oare de ce erau toate atrase de acest bărbat laş, urât, fără tandreţe, doar cu impulsuri, fără inteligenţă, doar cu eticheta intelectualistă de comunist). Am înţeles că nu mai trebuie să caut, că orice încercare de dialog interesant cu pelicula este o premisă eronată, când am văzut imaginea conclusivă clişeistică în care inelul soţiei, simbolul iubirii lor, cade în zăpada ce se înroşeşte încet de sânge. Penibil, ca şi restul celor nouăzeci şi cinci de minute qui mene nulle part (nu duc nicăieri).

Silueta surprinsă scurt, prin geamul unei braserii, a lui Pascal Bonitzer plecând de la conferinţa de presă, cu un profil de medalie romană, inaccesibil, impasibil, inabordabil, într-un pantalon perfect călcat, cu manşetă bleu-argent, imaginea însăşi a aroganţei m-a făcut să renunţ cu totul la efortul găsirii unei punţi de comunicare cu filmul.

La polul opus, dacă nu neapărat al talentului regizor, dar al eleganţei vestimentare, este Spike Lee, regizorul american al filmului 25th Hour (A 25-a oră). Scund, cu ochelari şi geacă neagră, fără fasoane, Lee înfruntă întreaga baterie de jurnalişti convins de ideile sale, dispus să le apere, dornic să le expună. Nu este prima oară când îl întâlnesc pe regizorul de culoare, militant agresiv pentru drepturile african-americans, termen corect politic ce desemnează populaţia de culoare a Statelor Unite. Mi-l amintesc anonim şi avântat cercetând Târgul de Filme sau apărându-şi fioros punctul de vedere politic la conferinţele de presă din alţi ani. Nici acum nu a fost altfel, poate doar mai potolit şi mai înţelepţit de bătălii precedente, cu un discurs clar şi miză politică redusă.

A 25-a oră este povestea zilei unui traficant de droguri, ultima înainte de a intra la puşcărie pentru şapte ani. Rămas-bun-ul de la viaţă, de la prieteni, de la iubită, de la familie ne face să îl însoţim pe protagonist, interpretat de Ed Norton, prin spaţiile ce îi sunt familiare, printre experienţele violente ale zilei şi nopţii, evenimente pregătitoare pentru temuta închisoare. Această poveste, minunat filmată de Rodrigo Prieto, despre viaţă, alegeri şi consecinţe, se derulează pe fundalul oraşului rănit de teroarea celor două avioane lovind blocurile gemene, New York. La fel ca şi eroul interpretat de Norton, oraşul pare mutilat sufleteşte, cârciumile au pe pereţi fotografiile pompierilor dispăruţi, apartamentul de lux al prietenului Frank, interpretat de Barry Pepper, în care acesta poartă una din discuţiile definitorii ale filmului despre vinovăţie, consecinţe în viitor, şi imposibilitatea de a te întoarce la lumea idilică de dinainte de pedeapsă / închisoare / distrugere, are ferestrele deasupra lui ruinelor turnurilor de la Ground Zero, imaginea lui Bin Laden apare pe dosul uşii bursei ca un afiş de western sub care scrie Wanted.

Tumultul lui Norton, care lasă în urmă viaţa uşoară, cu maşini rapide, femei frumoase şi cluburi de noapte unde e tratat ca VIP, este convingătoare în contextul filmului, dar, în contextul celorlalte pelicule festivaliere, cu miza mai dramatică, păleşte. Actorul însuşi este, însă, după cum dovedeşte la conferinţa de presă, mult mai vehement, mai agitat şi mai nesupus decât personajul său. Declaraţia sa politică: îi invidiez pe cetăţenii Germaniei şi Franţei care sunt de acord cu poziţia guvernelor lor. Am şi uitat cum este să fii de acord cu guvernul propriei tale ţări. alături de cea a lui Spike Lee, referitoare la justeţea intervenţiei SUA în Irak: Războiul împotriva terorismului nu are nici o legătură cu războiul din Irak... tipul ăla [Bush], nici nu are trebui să fie acolo [la Casa Albă] - alegerile au fost falsificate, şi s-ar putea întâmpla la fel din nou ... nu putem decât să cerem ca mai mult voci să se audă împotrivă-i. au făcut deja înconjurul ziarelor.

Filmul sloven de astăzi, deşi clocind un subiect şi o situaţie tragică, cea a imigrării ilegale prin Slovenia spre Italia, nu depăşeşte în Piese de schimb, nivelul unei corecte istorioare. Regizorul Damjan Kozole nu găseşte resursele necesare trecerii dincolo de o expunere plată, în compasiune şi adevăr.

Cu o frumuseţe subtilă şi o estetică învăluitoare filmul japonez Tasogare Seibei (Samurai în amurg) de Yoji Yamada ne duce în urmă cu un veac, în lumea dispărândă a samurailor. A samurailor cu faţă umană, dacă pot spune aşa, care au copii de crescut, neveste bolnave, iubiri neîmplinite şi pentru care traiul zilnic este o problemă, nu o situaţie romantică, iar lupta cu sabia, o dificilă alegere morală. Nenumărate tonuri de gri, verde putred şi negru, la care se adaugă exuberantele culori ale naturii înflorite primăvăratec, alcătuiesc o paletă cromatică discretă, dar cu atât mai frumoasă. Cu cât alegerile interpretului principal Haroyuki Sanada devin mai dificile, cu atât filmul se mută din exterior în interior, folosind clarobscurul şi siluetele în contre-jour pentru a crea o lume apăsătoare în care zidurile fragile de bambus şi hârtie opresc trecerea luminii primăverii. Sunetul solitar gongului punctează ici şi colo înaintarea evenimentelor.

Încă o zi de Competiţie şi juriului va da verdictul. Deja par să se fi detaşat câteva pelicule favorite, două nominalizate intens la premiile Oscar: The Hours (Orele) de Stephen Daldry şi Adaptation(Ecranizarea) de Spike Jonze, alături de care apar ca favorite Hero (Eroul) de Zhang Yimou, faţă de care opiniile critice sunt divizate, unii ridicându-l în slăvi, alţii făcându-l preş, Puţul de mină despre care am vorbit mai sus, şi pentru premiu de interpretare, actriţa Sarah Polley din My Life Without Me (Viaţa mea fără mine). Dar acestea sunt doar pronosticuri făcute de critici, decizia juriului: sâmbătă.



 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2003


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Ada-Maria Ichim


Alte articole

 Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez – Ziua 8 (seara), Ada-Maria Ichim
 Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez - Ultima zi (9) de Berlinală, Ada-Maria Ichim
 Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez - Zilele 7 (seara) şi 8, Ada-Maria Ichim
 Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez - Ziua 5, Ada-Maria Ichim
 Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez - Ziua 4, Ada-Maria Ichim
 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin 2003


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer