Soy Cuba - Lost City

Tărâm uitat de timp şi soartă, aflat la o permanentă răspântie, dar văzut nu de outsideri (Richard Lester - Cuba, 1976, Sydney Pollack - Havana, 1990), ci de Andy Garcia, într-un film la care visa de aproape 20 de ani, centrat, ca şi sus-menţionatele, pe momentul definitoriu "exit Batista / enter Castro", şi intitulat, simplu şi ambiţios, The Lost City. E minunat să-ţi vezi visul cu ochii, dar e tare important şi cum îl văd cei cu care îl împărtăşeşti. Spectatorii, adică.

Care spectatori nu se vor înghesui (din păcate, dar nu pot fi condamnaţi) pentru 143 de minute care prezintă istoria oficială apăsat şi fără fler, evitând artificiile în favoarea unor pocnitori fără vlagă, de unde rezultă un Godfather cu alură de telefilm. Care spectatori nu vor pricepe neam prezenţa sau importanţa "scriitorului fără nume" jucat de Bill Murray cu aplombul de pe vremuri, personaj inspirat pare-se din scriitorul şi criticul Guillermo Cabrera Infante (autorul scenariului de faţă), un soi de conştiinţă fără conştiinţă sau raisonneur fără malheur. Care spectatori vor constata, pe bună dreptate, că actorul Garcia e curios de plat, că regizorul Garcia filmează telefonat şi că producătorul Garcia n-are simţul măsurii şi împănează plotul, mecanic, cu intermezzo-uri muzicale trademark, graţie compozitorului / aranjorului / interpretului... Garcia.

O să râdeţi - cu toate defectele, cu toate minusurile, cu toate clişeele, poate inevitabile, eu unul tind să iert. Poate pentru că Garcia şi-a dorit atât de mult să spună (în numele tatălui) povestea unui om forţat să plece din Havana fără a pleca vreodată din Havana. Poate pentru că Garcia a ştiut să-şi alăture actori de factură diferită, dar cu cel puţin un numitor comun - talentul (Tomas Milian, Richard Bradford, Dustin Hofman as Meyer Lansky). Poate pentru că Garcia compensează stângăciile politico / filmice prin suflet şi emoţie. Poate pentru că Garcia îi condamnă, în egală măsură, şi pe Batista, şi pe Fidel, şi pe Guevara. Poate...