Palma de mahorca - The Black Dahlia

Regizorul Brian De Palma. Ai senzaţia, de cîte ori vezi un film de-al lui, că l-a făcut strictamente pentru a băga una-două (sau trei-patru, că dînsul e generos...) scene care să "ia ochii" şi să mi ţi-i ducă, hăăăt, pînă-n Istoria celei de-a Şaptea Arte! Totul e secundar acestei chestiuni: şi povestea, şi actorii, şi tot.

S-ar zice că dînsul e un "stilist". Şi este - dar nu în sensul în care credem (gen: Hitchcock are stil, Scorsese are stil, Tarantino are stil...), ci în acela în care spunem că dl Marian Dîrţă (parcă aşa se numeşte?) este ("hair"-)stylist. Adică e cineva care ia o intrigă, o-tinde pe spate, o spală, o şamponează bine, o usucă de-i sar rădăcinile şi o creponează / ondulează / tapează "à la Fonfé", cum se zicea cînd eram eu mic... (habar n-am cine era "Fonfé"!)

Ultima sa ispravă cinematografică este acest Dulcele sărut al Daliei (versiunea românească a unui titlu mult mai simplu şi mai frumos, pe L.A. în jos: The Black Dahlia). Este vorba de ecranizarea unui roman de James Ellroy - dl Ellroy fiind, la rîndul său, un fel de Raymond Chandler care încă mai trăieşte şi se fac filme după el (vezi şi L.A. Confidential). N-am citit romanul, presupun că este la fel de labirintic-întortocheat ca şi filmul. Se inspiră din cazul real al unei starlete de la Hollywood, Elizabeth Short, ucisă în condiţii atroce, prin anii '40. Contează povestea, însă? La dl De Palma, nu, căci dînsul are "stil" şi face ce vrea muşchii lui cu el. Aşa că lucrurile cele mai bune, din film, sînt: unghiurile de filmare, planurile-secvenţă, unii actori, atmosfera şi ralantiurile. La capitolul atmosferă pontează masiv doi grei în domeniu - directorul de imagine Vilmos Zsigmond şi set-designerul Dante Ferretti -, care fac ca filmul să aibă un "look" de te dă pe spate. La actorie bagă mare Josh Hartnett, Scarlett Johansson şi Fiona Shaw, plus Mia Kirshner (în chip de "dalie-n black / fantomă-n flashback"). La restul se evidenţiază dl De Palma în persoană, pentru care "autentic" înseamnă un bărbat în pat, la torsul gol şi pălărie pe cap (c-aşa a văzut el în filme), iar "virtuozitate", o cădere în ralanti a unui tip strangulat şi-njunghiat, care, dacă rămînea mort la etaj, se chema că n-a murit destul...

Hiba cea mare, la dl De Palma, este tocmai această ostentaţie - o exaltare a formei în dauna conţinutului care, întrucît dl De Palma nu este Hitchcock, carevasăzică n-are geniu, este vulgară. "Imaginea" sa despre L.A.-ul acelor ani este derivată şi-nghesuită, conformă cu posterele şi cu poncifele. Cînd Godard îl filma pe Belmondo în pat, cu pălăria pe cap, făcea un citat, iar acel citat era - paradoxal - proaspăt ca o picătură de rouă pe-o dalie dimineaţa; cînd Brian De Palma face acelaşi lucru, sărind peste ironii cum sar fetiţele coarda, citatul pare compunerea îngrijită a unui tocilar obosit, la căderea serii.

Black Dahlia e un film calofil, falofil (de la falus) şi cefalofil (adică te-apucă durerea de cap încercînd să-i descîlceşti intriga). E o mahorcă care, pentru admiratorii săi necondiţionaţi, e un "Benson & Hedges" King Size, adică o capodoperă... De gustibus.