Un exerciţiu de stil - The Black Dahlia

La 66 de ani şi peste 30 de filme, Brian De Palma e în continuare baubaul criticilor (în afară de o minoritate fidelă, care trebuie să-l apere de ceea ce seamănă mereu a lapidare scrisă), al majorităţii spectatorilor (mai ales cei americani) şi în speţă al box office-ului.

Noul său film, The Black Dahlia / Dulcele sărut al Daliei, după patru ani de la anteriorul Femme fatale, este un exerciţiu de stil într-un gen mitic, film noir, şi o încă meditaţie asupra temelor sale recurente, trădare / loialitate, imagine / manipulare, obsesia dublului şi fraudei. Alături de directorul său de imagine Vilmos Zsigmond, De Palma a imaginat ceea ce şi-a dorit (şi a reuşit), cel mai bine filmat film noir. Culorile sunt mai ales desaturate, spre sepia, cu o nuanţă fatală de roşu. Combinaţia incendiară dintre cei doi e un cocktail Molotov (desi mai mult cocktail Dziga Vertov) vizual.

Venerabilul director de imagine maghiar (76 de ani, 74 de filme), a mai lucrat cu De Palma de trei ori, la Obsession (1976), Blow Out (1981) şi The Bonfire of the Vanities (1990). El defineşte genul după cum urmează, "Film noir este o formă de artă abstractă care foloseşte lumini şi umbre pentru a reda atmosfera poveştii. Înainte de a fi folosit pe film, tehnica a fost practicată în pictură, mai ales în epoca Caravaggio. Şi în fotografiile alb-negru." Dar Black Dahlia nu este numai un film noir ultrapersonal şi autoreferenţial, ci şi o mult aşteptată ecranizare a unei cărţi renumite, la rândul ei anchetă ficţională asupra celui mai celebru caz neelucidat din istoria criminalistică americană. Este vorba de asasinarea sadică a tinerei actriţe aspirante Elisabeth Short, găsită tăiată în două, pe 15 ianuarie 1947. Ea a fost poreclită "Dalia neagră", datorită filmului The Blue Dahlia (cu Veronica Lake), care rula atunci în cinematografe. Un caz obsesie pentru toată lumea, de la Orson Welles la Marilyn Manson.

Romanul lui James Ellroy (care a mai scris şi cartea ce a stat la baza scenariului lui L.A. Confidential), a apărut acum douăzeci de ani, tot atât timp cât i-a trebuit să ajungă pe ecran, povestea fiind considerată prea tenebroasă, şocantă şi repulsivă pentru a putea fi produsă de un studio din Hollywood. Mai bine mai tîrziu, dar în formatul corect! Ellroy e primul care se declară ultra-mulţumit de rezultat deşi există schimbări majore şi scurtări necesare de timing, faţă de sursa originală.

Protagoniştii dramei conturată ca o pânză de păianjen înşelătoare în jurul Daliei sunt trei actori tineri cu calităţi certe de staruri, Scarlett Johansson, (votată cea mai sexy femeie din lume de revista Esquire), Hillary Swank, Josh Hartnett. Ei sunt secondaţi de Aaron Eckhart şi o galerie de roluri episodice, din care se remarcă adevărata vedetă a filmului, o apariţie post mortem, Elisabeth Short (Mia Kirchner), în flash-back-uri cinematografice perverse, însoţite de vocea din off, acidă a regizorului.

Odată ce De Palma a venit la cârma acestui proiect-taifun (anterior, trebuia să regizeze David Fincher, alt maestru al temelor întunecate), producătorii ar fi trebuit să se aştepte la un film controversat şi indigest pentru consum de popcorn / multiplex. Iar pentru toţi cei ce-l menţionează pe Hitchccok, De Palma e mai aproape aici de Fritz Lang decât de Hitchcock (deşi Scarlett Johansson e filmată exact ca Tippi Hedren în câteva planuri). Los Angeles-ul din film (reconstituit în studio în Bulgaria - scenografie genială de Dante Ferretti) este acelaşi oraş murdar, dantesc, de la capătul nopţii, din Somnul de veci, Chinatown, The Long Goodbye, Lost Highway / Mulholland Drive de David Lynch şi Body Double al aceluiaşi de Palma. Un microcosmos autofetişist şi un puzzle diabolic, gotic şi baroc, voyerist şi necrofil, decadent şi incomod, aşa cum rar un film mai poate fi în ziua de azi.