Artistul faţă în faţă cu sistemul - Festivalul Londonez de Film Times BFI

Obtuzitatea faţă în faţă cu personalitatea artistică, folosirea opresiunii de stat în interese personale, afirmarea carierei politice prin distrugerea vocii libere a creatorului de artă sunt elementele care alcătuiesc baza comună a două filme profund diferite stilistic şi narativ, documentarul The US vs. John Lennon şi lung-metrajul de ficţiune Das Leben der Anderen (Vieţile celorlalţi).

În primul, regizorii David Leaf şi John Scheinfeld urmăresc evoluţia relaţiei dintre John Lennon, unul dintre cei patru Beatles şi statul american. Leaf şi Scheinfeld susţin, prin filmul lor, o interpretare profund politică asupra evenimentelor din jurul lui John Lennon în 1971, când acesta a trăit timp de un an cu teama că va fi expulzat din SUA. Această măsură neobişnuită din partea autorităţilor guvernamentale americane faţă de o figură publică proeminentă, precum şi supravegherea ostentativă din partea FBI s-ar datora, conform ipotezei avansate de documentar, temerilor preşedintelui american de atunci, Richard Nixon, în preajma alegerilor pentru cel de-al doilea mandat prezidenţial.

După întâlnirea cu Yoko Ono, artista japoneză care avea să îi devină nu numai soţie, dar şi parteneră în a da glas atitudinii sale politice, profund pacifiste şi anti-războinice, şi care îl va susţine în toate performance-urile trăznite, dar cu substrat revoluţionar, Lennon pare eliberat de complexele şi reticenţele sale precedente, îşi dă frâu liber imaginaţiei. Împreună cu Yoko, profitând de foamea jurnaliştilor pentru fotografii cu ei doi în luna de miere, au pornit bed-ismul, în care nu s-au dat jos din pat timp de şapte zile, îngăduind presei să li se alăture, să le ia interviuri şi să îi fotografieze împreună cu geamul din spate, inscripţionat cu cuvântul peace (pace). A urmat apoi bag-ismul, în care au dat interviuri amândoi înfăşuraţi într-un sac de pânză albă, din care se auzeau doar vocile un pic înăbuşite şi chicoteli complice. Asocierea cuplului cu alte personalităţi publice cu ţeluri similare, pacea şi retragerea trupelor din Vietnam, dar de pe platforme politice diferite, precum Jerry Rubin (lider al primelor proteste împotriva războiului din Vietnam), Abbie Hoffman (de asemenea un activist anti-război, co-fondator cu Rubin al Yippie - Youth International Party) şi şeful Panterelor Negre, Bobby Searle, precum şi concertul în favoarea poetului John Sinclair, condamnat la zece ani închisoare pentru că a dat două ţigări cu marijuana unor ofiţeri sub acoperire, i-au adus în atenţia guvernanţilor SUA.

Datorită schimbării vârstei minime de vot de le 21 de ani la 18 ani, o întreagă masă de tineri urma să participe la alegerile ce puneau în joc al doilea mandat al lui Nixon. Această categorie de vârstă era cea în rândul căreia Lennon şi, probabil, poziţia sa politică, exprimată în concerte şi interviuri, erau foarte populari. În încercarea de a limita această influenţă, guvernul american îl ameninţă pe Lennon cu deportarea şi îl pune sub supraveghere pe faţă.

Combinând interviuri de arhivă, de pe diverse posturi de televiziune, cu interviuri contemporane cu Yoko, Noam Chosky, Bobby Seale, Gore Vidal, apropiaţii lui Lennon, dar şi cu agenţii FBI, precum G. Gordon Libby, puşi să îl urmărească pe artist, filmul lui Leaf şi Scheinfeld, creează imaginea unui artist care contribuie la schimbarea atitudinii politice a clasei de mijloc americane, după ce a revoluţionat deja muzica, moda şi arta. Folosind un număr mare de cântece din cariera lui Lennon, 40, dintre care 37 solo, care susţin, non-cronologic, documentarul reuşeşte să creeze portretul unui artist care şi-a transformat experienţa personală în cuvinte cu ecou universal, dar, din păcate, nu depăşeşte estetic stilul History Channel.

Aceeaşi obtuzitate mediocră şi necruţătoare vizibilă în agenţii americani, o regăsim şi la cei ai poliţiei STASI din filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck, Das Leben der Anderen (Vieţile celorlalţi), unde însă miza nu este doar deportarea, ci cariera şi, adeseori, chiar viaţa. Aici, regizorul, care este şi scenaristul filmului, urmăreşte în scenariul său perfect construit, relaţia dintre nevăzutul, ne-simţitorul, dar foarte eficientul agent STASI, Wiesler (Ulrich Mühe) şi obiectul supravegherii sale, scriitorul avid de viaţă Georg Dreyman, interpretat de arătosul Sebastian Koch. Lumii vibrante, în elegante tonuri de gri şi brun, a artistului, plină de viaţă, prieteni şi iubire, i se opune cea austeră, sterilă, îngheţată în timp şi sentimente, dominată de verdele luminii de neon şi albastru crepuscular, ore la care agentul îşi găseşte drumul către casa pustie. O interminabilă repetiţie de linii drepte şi suprafeţe lucios de netede, golite de personalitate, domină lumea banală şi cu atât mai înspăimântătoare a perfectului, infailibilului agent al poliţiei secrete germane. Iniţiatorul acţiunii de supraveghere este unul dintre membrii proeminenţi ai guvernului comunist din Germania Democrată, care, îndrăgostit fiind de iubita scriitorului, actriţă, interpretată de Martina Gedeck, foloseşte aparatul de supraveghere şi control al STASI pentru a-şi elimina rivalul în amor.

Von Donnersmarck readuce cu măiestrie pe ecran universul anilor de opresiune comunistă, şi, chiar dacă îşi propune să povestească istoria unuia dintre extrem de puţinii ofiţeri cu conştiinţă, din poliţia secretă, reuşeşte sa descrie o lume în care cenzura, listele negre, întreruperea brutală a carierelor din cauza unui cuvânt spus cui nu trebuie, folosirea torturii în interogatorii, adică anihilarea totală a drepturilor omului reprezintă norma, standardul şi nu excepţia de la regulă. Indiferent de numele organizaţiei supreme în aparatul de partid şi de stat, indiferent de limba vorbită, personajele piesei sunt aceleaşi în oricare dintre spaţiile geografice din spatele Cortinei de Fier: mahărul politic, carieristul securist şi agentul completat devotat sistemului care l-a creat. Iar metodele, frica şi instrumentele de manipulare prin frică, sunt surprinzător de familiare.

Urmând succesului lui Good Bye, Lenin!, comedia senină a lui Wolfgang Becker, care râde de tipicurile şi mecanismele Germaniei Democrate, filmul lui Von Donnersmarck, un extraordinar debut!, priveşte înapoi nu cu mânie, dar cu o luciditate necesară, veridică şi solid construită către aceeaşi perioadă. Das Leben der Anderen (Vieţile celorlalţi) - un film solid, care dă de gândit, un exerciţiu de memorie important - este totodată unul dintre cele mai premiate filme germane, obţinând premiul pentru cel mai bun film german la categoriile: imagine (Hagen Bogdanski), regie (Von Donnersmarck), actor în rol principal (Mühe), actor în rol secundar (Ulrich Tukur), scenariu (Von Donnersmarck), precum şi cel mai bun film (Quirin Berg, Max Wiedeman).