Cinci şi atitudinea politică: Bamako - Festivalul de Film Times BFI 2006

Pe o platformă ridicată precar şi aparent inutil între pământ şi cer, se caţără, în obscuritatea luminoasă a răsăritului, câţiva muncitori. Camera trece de ei urmărind un bărbat slab, ridat, care ajunge la poarta unei curţi cu ziduri înalte, de un ocru coşcovit.
- Am venit să depun mărturie, spune el unui poliţist care păzeşte intrarea. Bărbatul îşi spune numele şi e lăsat să intre în curtea unde se ţine procesul.

Curtea cu tribuna depoziţiilor, masa judecătorilor, scaunele avocaţilor, spectatorii amestecaţi cu martorii şi echipa de filmare se află într-o curte adevărată, închisă de ziduri înalte de pământ, în jurul câtorva case de chirpici. O femeie de o frumuseţe de abanos păşeşte afară, şi, insensibilă la prezenţele oficiale din jur, îşi strigă bărbatul să îi strângă şireturile de la corsetul rochiei. Un copilaş care abia merge, fură din hârtiile dosarelor aflate în grămezi ordonate şi purtând titluri sugestive: G8, Tokyo etc. Acesta este cadrul imposibil al unui film necesar, Bamako, al regizorului Abderrahmane Sissako, este procesul fictiv al Africii şi naţiunilor sale vs. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional.

12,5% din bugetul Kenyei este alocat serviciilor sociale [adică spitalelor, învăţământului etc.], 40% este alocat plăţii datoriilor FMI.
4% din bugetul Camerunului este alocat serviciilor sociale, 36% plăţii datoriilor FMI.

Cifrele curg acuzatoare dintr-un difuzor agăţat de gard, în stradă. Sub el, femeile satului îşi văd de treburile zilnice, de vopsirea valurilor de pânză, de spălarea lor, de pregătirea culorilor.

Cu Bamako, Sissako reuşeşte un tur de forţă meritoriu. El aduce pe ecran o aridă dezbatere socială, exprimată prin vocile autentice ale celor care o trăiesc, şi pe care plasează în mijlocul vieţii normale, cu nunţi, morţi, iubiri şi divorţuri. Deşi filmate în două stiluri complet diferite, "procesul" pe suport magnetic, iar "viaţa curţii" pe film de 16 mm, primul într-un stil pseudo-documentarist, iar cel de-al doilea respectând coordonatele filmului de ficţiune, în cadre construite cu grijă din plan-contraplan, totuşi, între cele două nu există nici un hiatus estetic, parabola cuprinzând cu generozitate ficţiunea, procesul fictiv, căci nu există autoritate pământeană care să îl "tragă la răspundere pe cel mai puternic", spune regizorul. Şi chiar şi suprarealistul moment de western cu Danny Glover jucat pe străzile deşertice ale unui pueblo african şi soldat cu moartea unei femei în văluri musulmane îşi găseşte locul firesc.

"Nu am vrut să atribui vina şi nici să denunţ faptul că nenorocirea a sute de milioane de oameni este rezultatul unor regulamente şi reguli care au fost decise în afara universului oamenilor cărora acestea li se aplică", explică Sissako.

Născut în Mauritania, şi-a petrecut copilăria în Mali şi a trăit zece ani la Moscova, unde a urmat VGIK - Institutul de Film, şcoală de la care s-ar părea că a preluat o parte din tradiţia simbolisticii caracteristice cinematografului rus.

Elementele de ficţiune, un cuplu care divorţează, o nuntă, o înmormântare sunt perfect integrate în pânza filmului, căci "martorii" procesului par să fi păşit, numai cu câteva minute înainte, pe uşa casei de chirpici.

"Martorii", spune regizorul, "au avut impresia că este vorba de un proces adevărat şi au venit să depună mărturie despre durerea lor în faţa unei Curţi pe care o considerau legitimă".

Procesul alegerii lor a fost strâns coordonat de regizor, cei aleşi fiind printre cei care sunt victimele "ajustărilor structurale" cerute de Banca Mondială şi FMI - oameni în afara legii, în afara sistemului, - "lucrători concediaţi, asemeni foştilor angajaţi ai serviciilor publice rămaşi pe drumuri datorită privatizării acestora şi a vânzării lor către multinaţionalele din Vest."

Fidel documentarului, depoziţia nici unui martor nu putea fi întreruptă şi nici nu li se putea cere să repete ceva, iar avocaţii, procurorii şi judecătorii, aleşi dintre oameni ai legii, care au de-a face în viaţa lor civilă cu aceste probleme, au avut libertatea de a asculta şi a interveni atunci când li se părea necesar.

Pariul câştigat al acestui film-discurs politic este consecvenţa stilistică la nivel conceptual, validată de păstrarea fără concesii a parabolei ca principală unealtă de comunicare.

Discursul şi problematica filmului aduc în faţa publicului drama ce urmează din impunerea unui sistem de valori dezvoltat în societatea capitalistă vestică unei societăţi care nu este încă pregătită să le primească. Acesta este un gând care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi, nu numai cu privire la naţiunile africane, ci şi referitor la ceea ce urmează să se petreacă aici, în ograda noastră, prin intrarea României în Uniunea Europeană la începutul lui 2007.