Patru şi şefia - The Boss of It All (regia: Lars von Trier) - Festivalul de Film Times BFI 2006

Premiza comediei lui Lars von Trier, în care directorul unei companii pline de succes angajează un actor să îi ţină locul la semnarea unui contract important, conduce la un delicios şir de dialoguri şi situaţii absurde, în momentul în care actorul, din exces de zel, depăşeşte barierele rolului şi face cunoştinţă cu angajaţii.

Privim prin geamul unei clădiri de birouri, în reflexia căruia apar regizorul şi aparatul de filmat. Auzim vocea din off a regizorului, care va continua să comenteze momentele importante ale filmului, şi care ne promite "o comedie inofensivă". Intrăm apoi în încăperile cu lumină rece, unghiuri drepte şi suprafeţe plane. Prima întâlnire, în care directorul companiei, interpretat magistral de Peter Gantzler, îi explică actorului, un minunat Jens Albinus, ce are de făcut. Îi explică, e un fel de a spune, căci nimic nu îl pregăteşte pe actor pentru avalanşa de încurcături şi false promisiuni, făcute prin e-mail-uri, de către personajul fictiv, căruia acum trebuie să îi dea viaţă şi consistenţă, poreclit "şeful nostru al tuturor".

Nimic nu e inofensiv, însă, în această comedie. Cu un timing perfect, Trier combină absurdul scenelor în care se vorbeşte cu miez şi patimă despre nimic, deoarece cel puţin unul dintre interlocutori habar nu are la ce se referă celălalt (fie că e vorba de detalii tehnologice, cereri în căsătorie prin e-mail sau deţinerea drepturilor asupra unui profitabil patent), cu cele, la fel de amuzante, în care actorul încearcă să îşi convingă prietenul să îşi recunoască duplicitatea şi să accepte răspunderea deciziilor luate la umbra "şefului nostru, al tuturor" (The Boss of It All).

Filmul lui Trier aminteşte de alte producţii despre absurdul muncii de birou, precum excelentul film georgian din 1983, Munţii albaştri, în care manuscrisul unui autor este înghiţit în birocraţia plină de bunăvoinţă a unei edituri, şi de recentul serial britanic, The Office, satiră în stil pseudo-documentar despre viaţa de zi cu zi într-o companie pe cale să-şi concedieze angajaţii, cu Ricky Gervais în rolul principal, punând marca umorului insular, sec şi minimalist.

The Boss of It All este rezultatul unei re-ajustării a carierei lui Lars von Trier. "Declaraţie de revitalizare" pe care regizorul o face publică la scurt timp după împlinirea a 50 de ani spune: "în ultimii ani m-am simţit din ce în ce mai îngreunat de obiceiuri şi planuri sterile - ale mele şi ale celorlalţi - şi simt nevoia unei curăţenii generale." Aceasta se reflectă în mod concret la limitarea participării la festivaluri, o reducere a activităţilor de promovare a filmelor, o rutină zilnică mai relaxată, mai mult timp pentru dezvoltarea scenariilor, pe scurt, o simplificare a vieţii. Iar în ceea ce priveşte filmul, la o comedie uşoară, cu un buget mediu, în daneză, fără vedetele americane şi internaţionale din producţiile precedente, Dogville şi Manderlay.

Dar nimic nu este simplu pentru unul dintre semnatarii Dogmei, manifestul absolut al readucerii realităţii dramatice pe ecran. Experimentul cu realitatea capătă o nouă dimensiune în The Boss of It All. Este filmat fără operator, printr-un procedeu numit Automavision, un proces prin care, după ce s-au ales câteva poziţii fixe pentru cameră, i se delegă computerului dreptul de a alege la întâmplare încadratura, precum şi momentul când să panorameze, să zoomeze sau să încline aparatul, limitând astfel, după cum spune regizorul, influenţa umană. "Pentru multă vreme, continuă el, filmele mele au fost filmate din mână. Asta pentru că sunt obsedat de control. Cu Automavision, tehnica era că fixam încadratura şi apoi apăsam pe un buton pe computer. Nu mai eram eu cel ce deţinea control, era computerul".

Rezultatul acestui experiment vizual este un film cu încadraturi dezechilibrate, salturi abrupte de luminozitate între cadre, un suveran dispreţ pentru construcţia cinematografică clasică în care trecerile de la un cadru la altul sunt aproape neobservate. Impactul experimentului a afectat, însă, cel mai mult, jocul actorilor, care nu se mai puteau baza pe reperele obişnuite. Şi nici nu puteau recurge la trucurile obişnuite, încercând să îşi întoarcă profilul cel mai avantajos, sau să fure atenţia într-o scenă. Datorită modului aleatoriu de alegere a cadrului, aceştia nu ştiau niciodată încotro se îndreaptă cameră, şi daca ar fi fost după dorinţa iniţială a regizorului, nici măcar nu li s-ar fi îngăduit să ştie că sunt filmaţi, iar camera ar fi fost ascunsă, ca în Big Brother, în spatele unui geam-oglindă. "Era prea puţină lumină. Nu am fi putut să filmăm".

Vocea din off, Automavision-ul, şi un scenariu care nu a lăsat loc improvizaţiei, după cum mărturisea actorul Peter Gantzler după premiera festivalieră, ni-l arată pe Trier ca fiind perfect în controlul lumii pe care o creează, încălcând în deplină liberate convenţiile cinematografice - un mânuitor perfecţionist al marionetelor umane.

Pentru prima oară în acest an, în festival, sala s-a umplut de aplauze.