Grămada de gunoi a subconştientului - Tideland

Săptămîna cinematografică nu aduce vreo capodoperă. Ar fi putut fi memorabil filmul lui Terry Gilliam, Tideland, tradus la noi prin Ţara Minunilor, dar apreciatul cineast ratează după părerea mea această, cum spune el, combinaţie dintre Alice în Ţara Minunilor şi Psycho, realizată pe baza romanului scris de Mitch Cullin.

Povestea fantezistă a fetiţei Jeliza-Rose care la 10 ani îşi construieşte o lume imaginară pentru a compensa tragismul existenţei (ambii părinţi toxicomani mor la mică distanţă unul de altul) e aproape de neprivit. Filmul îşi agresează spectatorul de la primele cadre strîmbe, şi chiar dacă acesta miroase din înclinaţia camerei trimiterea spre o realitate şi strîmbă, şi contrafăcută, tot nu va avea motive suficiente să accepte convenţia lui Gilliam. Care Gilliam hrăneşte continuu sentimentul de respingere al spectatorului. Tatăl fetiţei (Jeff Bridges) e tot ce poate fi mai dezgustător, colac peste pupăză mai şi moare şi se împute în casă pînă să apară ciudata Dell ca să-i scoată măruntaiele şi să-l aranjeze pentru a-şi continua şederea. Timp în care fetiţa stă pe genunchii lui şi-i goneşte muştele de pe obraz.

Tideland nu se adresează, evident, copiilor, şi mai mult decît un vis, e un coşmar despre copilăria văzută nu ca o zonă ferice şi curată, ci ca o junglă cu liane ucigaşe şi flori carnivore, în care inocenţa copilului rimează mai degrabă cu perversiunea- vezi secvenţele în care eroina se sărută cu Dickens, un tînăr retardat ce fusese abuzat în copilărie de bunica fetiţei. E adevărat că interpreta Jodelle Ferland e fabuloasă, dar capacitatea ei de a (se) juca în faţa camerei de filmat, versatilitatea ei, rafinamentul înnăscut de Lolită în pamperşi mai mult te sperie decît te încîntă (O altă copilărie sacrificată - la 10 ani, Jodelle Ferland a avut deja 26 de roluri).

Filmul a fost premiat de critica internaţională la San Sebastian, semn că poate impresiona zonele calofile ale creierului, ca şi pe cele care aplică grila esteticii urîtului la orice e urît. După părerea mea, Tideland e un film care răscoleşte în grămada de gunoi a subconştientului fără a încerca nu atît să-l asaneze, cît să-l ordoneze cumva.


Şi aşa mai departe:

Celelalte două premiere ale săptămînii sunt pasabile. Refugiul / Haven, în regia lui Frank E. Flowers, e o încercare de a face cinema fără o poveste clară, mai exact e un film care vrea să spună prea multe chestii pe care le crede deştepte & inedite, şi în stiluri cît mai diferite. Clenciul e că poveştile (care nu sunt noi) se petrec în acelaşi timp sau se influenţează una pe alta, dar el nu mai poate lua ochii spectatorului care a apucat să se plictisească trei sferturi din film. Aventurile de pe insulele Cayman ale unor tineri de culori diferite care se iubesc ca în Romeo şi Julieta, dar cu "joint"-urile de azi, combinate cu povestea - confuză, neinteresantă - a unei delapidări nu cred că mai reţin interesul nici dacă la mijloc e Orlando Bloom, interpret şi coproducător, şi chiar dacă distribuţia numără şi actori cunoscuţi (Bill Paxton, Stephen Dillane).

Naşii / Les Parrains (regia Frédéric Forestier) e alt gen de cinema fanat, în speţă o comedie "ca în vremurile bune", cu trei hoţi francezi care revin de la pensie pentru o ultimă lovitură alături de fiul vechiului lor prieten. În ciuda unei abordări regizorale care se reuşeşte adeseori să depăşească banalitatea scenariului şi locurile comune unde tropăie şi actorii, filmul emană parfumul de pudră veche al bătrînelor fete populare.