De trei ori Raskolnikov, de trei ori Crimă şi pedeapsă

O avem pe Anna Karenina (la Naţionalul bucureştean). I-am avut pe Fraţii Karamazov (şi încă de mai multe ori). Iar Yuriy Kordonskiy ne-a adus acum, în nu foarte lunga serie a marilor romane ruseşti transpuse scenic, Crimă şi pedeapsă, cartea trufiei şi a căinţei, într-un exerciţiu meditativ pentru care sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra s-a dovedit locul ideal.

Ce e bine

Dramatizarea şi regia. Riscul, cînd vine vorba de o capodoperă precum Crimă şi pedeapsă, e în primul rînd pierderea în amănunte (componenta narativă), în al doilea rînd supralicitarea dezbaterii interioare a personajului central (unde, teoretic, potenţialul teatral e minim). Soluţia aleasă de Kordonskiy e cea a de-triplării personalităţii lui Raskolnikov, multiplicat ca-ntr-un sistem de oglinzi magice, fiecare scoţînd la iveală o altă dominantă a fiinţei lui, şi păstrînd din vasta încrengătură a poveştii doar relatarea lui Rodea despre moartea bătrînei iepe (o amintire din copilărie, care, suprapusă traumei lui recente, se transformă într-un coşmar avînd-o în centru pe cămătăreasa Aliona) şi istoria prostituării din sacrificiu a Soniei, povestită de ea însăşi. Rezultatul e o "poveste" teatrală fundată pe interiorizarea unor conflicte puternice, şi materializarea lor scenică prin înfruntarea protagonistului cu propriul sine.

Trebuie spus că am reunit într-o unică apreciere cele două dimensiuni ale montării, pe cea dramaturgică şi pe cea regizorală, căci ele sînt indisolubil legate: Crimă şi pedeapsă nu e o simplă dramatizare, e transpunerea teatrală, într-un spectacol de autor, a unei mari naraţiuni, cea a păcatului preamîndriei şi a redempţiunii prin dragoste (nu doar de Dumnezeu). Raskolnikov a ucis-o pe cămătăreasa Aliona pentru că s-a crezut, spiritual, deasupra ei, a vrut s-o fure pentru o "cauză nobilă" şi n-a putut, s-a vrut pedepsit şi şi-a primit osînda.

Spaţiul scenic. O cameră (în acelaşi timp odaia de student falit a lui Raskolnikov, apartamentul Alionei, încăperea anchetatorului, agoră - piaţa în care Rodea o întîlneşte pe Sonia - şi celulă a minţii asasinului, anticipînd-o pe cea în care îşi va ispăşi crima) în alb orbitor, cu pereţi sparţi prin care pătrund privirile spectatorilor. Cromatica spectacolului e redusă la acest alb flamboaiant dinaintea crimei, marcat apoi de roşul sîngelui pe care cei trei Raskolnikov îl întind pe pereţi, într-o procesiune ritualică (camera - forum interior al lui Rodea devine iremediabil pîngărită), la negrul sobru al costumelor tuturor personajelor şi, din nou, la roşul-sînge al mărgelelor Soniei.

Luminile. Sala "Toma Caragiu" e una dintre cele mai bine dotate, din punct de vedere al eclerajului, din ţară, ceea ce în multe din montări nu se vede. Kordonskiy a lucrat în schimb cu un light-designer american (John Carr), iar contextul plastic al spectacolului e excelent definit (şi) prin aranjamentul de lumini: zbaterile de conştiinţă ale lui Raskolnikov, închisoarea interioară din care se luptă să iasă, sînt marcate de gratiile de lumină care acoperă podeaua, iar aerul întregului spectacol vibrează între albul rece (în scenele "realiste") şi albastrul sideral (pe durata monologurilor tripartite ale lui Raskolnikov). Efectul de compoziţie vizuală e puternic şi marcant, te cufunzi în lumină şi ea-ţi rămîne undeva, în fundul ochilor.

Sorin Leoveanu. Porfiri Petrovici e un personaj simpatic, dedat la giumbuşlucuri şi bufonerii, capabil însă, în acelaşi timp, să nu-şi piardă din ochi victima, în sufletul căreia priveşte, dincolo de ochelari, cu clarviziunea clinicianului. Leoveanu face în Anchetator cel mai bun rol al lui de la Hamlet încoace, într-un gen (o comedie gravă) pe care-l practică foarte rar (a mai făcut-o în Revizorul lui Claudiu Goga), şi pentru care îşi descoperă resurse infinite.

Anca Androne. În Sonia (Androne şi Rodica Lazăr joacă pe dublu rol Sonia şi Aliona), se acomodează destul de greu cu personajul, începe prin a fi uşor în afara subiectului şi încearcă să mascheze asta prin excesul de exuberanţă (cu atît mai mult, cu cît trebuie să susţină un text de substanţă narativă, nu teatrală, pentru care acţiunea scenică e destul de limitată). Devine Sonia încet-încet, pe măsură ce povestea de dragoste se înfiripă între ea şi Rodea, pe măsură ce ea însăşi se transformă într-o voce a credinţei şi încrederii, pătrunzîndu-se de adevărul pasiunii.

Ce nu e bine

Durata spectacolului. Trei ore şi aproape jumătate e oarecum prea mult pentru teatrul de idei, şi aici e încă un caz fericit: spectacolul "creşte în partea a doua", mult mai legată şi mai intensă emoţional (mai mult ca sigur şi pentru că e partea în care personajele interacţionează şi dezvoltă relaţii; necesităţi narative fac debutul uşor expozitiv).

Cei trei Raskolnikov. Nici Bovnoczki, nici Logigan şi nici Relu Poalelungi (pe Marius Manole nu am apucat să-l văd, în orice caz distribuirea lui pe acelaşi rol cu Poalelungi e bizară, avînd în vedere personalităţile lor actoriceşti cu totul diferite) nu au experienţa scenică necesară ducerii la bun sfîrşit a unei întreprinderi ca aceasta. În plus, nu se armonizează foarte bine - probabil din cauză că spectacolul e încă la început, se concentrează foarte mult pe sincronia gesturilor şi nu destul pe comunicarea interioară

Anca Androne. Vezi supra.

Ce rămîne

Un exerciţiu. De meditaţie, pentru regizor şi spectatori, de explorare interioară, pentru actori. O performanţă de tehnică regizorală şi, uneori, empatie actoricească. Adîncimile unui discurs scenic de mare trăire. Un spectacol de rezistenţa şi transparenţa cristalului.

Teatrul "L.S. Bulandra", Bucureşti (Sala "Toma Caragiu")
Crimă şi pedeapsă de F.M. Dostoievski
Dramatizare: Yuriy Kordonskiy
Traducere: Oana Turbatu
Regia: Yuriy Kordonskiy
Decoruri: Tina Jones
Costume: Nina Brumuşilă
Light-design: John Carr
Cu: Marius Manole/ Relu Poalelungi, Richard Bovnoczki, Vlad Logigan, Sorin Leoveanu, Rodica Lazăr, Anca Androne.