Front comun - Volver

Nu era greu deloc să-ţi dai seama de ce penultimul film al lui Pedro Almodóvar, La Mala Educacion, e mai puţin plăcut decît majoritatea celorlalte: nu conţinea femei. Plasat exclusiv în mediile gay din Madridul anilor 1980-2000, părea serios şi personal în alte feluri decît filmele lui precedente şi, dincolo de artisticitatea formală (parcă mai înaltă ca oricînd), se simţea ceva acru, vindicativ şi mărunt (o senzaţie destul de neobişnuită la Almodóvar), ca şi cînd pe undeva pe-acolo s-ar fi plătit nişte poliţe. În aceeaşi ordine de idei, nu e greu deloc să-ţi dai seama de ce noul lui film, Volver, e unul dintre cele mai plăcute: nu conţine, practic, decît femei. Atunci cînd, în sfîrşit, apucăm să vedem ca lumea un bărbat, avem senzaţia că s-a făcut o greşeală. De fapt, avem senzaţia că bărbaţii, ca specie, sînt o greşeală: ia uitaţi-vă la el cum stă pe canapea, proaspăt nebărbierit şi dat afară de la slujbă, cu burta în sus, cu berea în mînă, cu un ochi la meci şi altul la nurii puberi ai propriei fiice. Dar nici n-apucă să facă bine umbră pămîntului că e înjunghiat de fată (Yohana Cobo) - însă nu înainte de a-i dezvălui că nu e tatăl ei adevărat. Atunci cine e tatăl ei adevărat şi ce s-a întîmplat cu el? Şi ce s-a întîmplat cu părinţii mamei ei, Raimunda (Penélope Cruz)? Oficial au murit amîndoi într-un incendiu, dar femeia, Irene (Carmen Maura), a fost văzută recent la căpătîiul surorii ei bolnave, Paula (Chus Lampreave). Şi ce s-a întîmplat cu mama unei prietene de-a Raimundei numită Agustina (Blanca Portillo), dispărută şi ea în noaptea incendiului? Sînt multe mistere de elucidat, dar întîi şi întîi trebuie rezolvată problema cadavrului. În aceste momente de restrişte, femeile (inclusiv fantoma) trebuie să se unească.

Cum să nu-ţi placă atitudinea lui Almodóvar faţă de femei? În ochii lui, de-o viaţă căscaţi la stele, toate sînt dive din momentul în care apar (camera lui venerează pieptul lui Cruz şi fundul ei glorios de împlinit - şi datorită echipei de machiaj - ca pe înseşi moaştele Sfintei Sophia Loren Cea Tînără, iar Maura e comparată măgulitor cu o altă mamă teribilă - Anna Magnani în Bellissima), rămînînd totodată femei cu picioarele pe pămînt, muieri, ţaţe, cumetre, coafeze (folosesc aceşti termeni cu tot respectul cu care Almodóvar ar dori să fie folosiţi), genul de femei care nu pot decît să se viseze în locul lui Loren sau al lui Magnani. E extrem de plăcut sentimentul că filmele lui se pliază (desigur, într-un mod ultraconştient, ultrareflexiv, dar cu toată convingerea) pe gusturile lor de spectatoare, pe apetenţa lor pentru intrigi extravagante, secrete cutremurătoare şi emoţii la fel de fierbinţi ca şi culorile în care sînt exprimate. Almodóvar înţelege rolul vital al coafezei - rolul vital al melodramei - în arta filmului: melodrama nu e o fază pe care cinematograful trebuie s-o depăşească (aşa cum trebuie să-ţi depăşeşti adolescenţa), e ceva care-l împlineşte; puterea lui de a angaja emoţiile noastre primare (putere asigurată de nişte arme imbatabile precum culoarea, muzica şi gros-planul) e extraordinară şi a renunţa la ea ar echivala cu o sărăcire.

Întîmplarea a făcut să văd Volver între două filme de-ale lui Nicholas Ray din anii '50 şi astfel să-mi dau seama ce-mi lipseşte în filmul contemporan: în fine, îmi lipsesc multe lucruri, dar unul dintre ele ar fi roşul - roşul lipsit de inhibiţii, anunţător de paroxisme, din filmele lui Ray şi ale altor vechi maeştri ai stărilor "la limită". Dacă n-ar fi Almodóvar, publicul de azi n-ar avea nici o şansă să afle ce înseamnă să încasezi o culoare ca pe o lovitură. Atunci cum să-mi explic faptul că, în pofida deschiderii mele, Volver nu prea m-a emoţionat? Aş spune că, aici, Almodóvar ridică melodrama la un nivel atît de înalt de conceptualizare şi de rafinament compoziţional, încît ea nu mai ajunge la emoţiile primare pe care le invocă; se instalează confortabil în cool (toate femeile, de la fantomă la adolescenta ucigaşă, sînt comic de stăpînite) şi în decorativism. Intriga e construită în jurul a două nenorociri declanşate de păcatele unor bărbaţi (moartea tatălui vitreg şi misteriosul incendiu din trecut), care pînă la final se dovedesc a fi simetrice, şi există ceva prea decorativ în simetria asta: atunci cînd faptele care au dus la incendiu ies la iveală, ele nu au mare greutate, deşi sînt cumplite - par mai degrabă un fel de echivalent dramaturgic al petelor de roşu aranjate atît de savant în cadre. Nu mă înţelegeţi greşit: Volver e o lucrare de maestru - simţi asta în fiecare mişcare de aparat, în fiecare tăietură, aşa cum n-ai mai avut ocazia să o simţi de la Match Point (de Woody Allen) încoace; dar e prea multă comoditate - prea puţină fricţiune - în această demonstraţie de măiestrie. După cum, fiindcă veni vorba, e prea puţină fricţiune şi prea mult dat din coadă în viziunea lui asupra solidarităţii feminine: aşa cum, la un autor marxist, oamenii muncii nu pot fi decît perfecţi şi răul nu poate veni decît din afară, de la exploatatori, femeile de aici, odată scăpate de bărbaţi, nu par să mai ştie ce-i invidia (de exemplu), sau perfidia, sau oricare dintre celelalte boli exclusiv masculine. Dar, în fine, presupun că aşa ne trebuie.

---