Stimată doamna Boiangiu,
Vă scriu ca să vă asigur de interesul cu care citesc din când în când cronicile teatrale pe care le scrieţi. M-am bucurat astfel să aflu că primul articol la spectacolul meu cu Purificare a fost semnat de dvs.
Nu e niciodată bine venit să răspunzi criticilor şi, cu o excepţie, de câte ori am făcut-o, am regretat. Voi regreta poate şi acum, dar o fac din respect pentru munca dedicată a actorilor şi pentru efortul extraordinar la care s-a angajat Teatrul Naţional din Cluj pentru a realiza acest proiect.
Mă aşteptam, desigur, din partea criticilor să fie reticenţi. Prin caracterul piesei, le e şi foarte uşor să spună că e prea dură şi prea şocantă sau să decidă că e pornografie. Răceala şi tensiunea tipice clanului criticii sunt oarecum normale... subiectul e greu şi oricum n-au mai văzut în viaţa lor aşa ceva pe o scenă din România... În acest context, cronică dvs. mi se pare respectuoasă, deşi e clar că nu v-a plăcut. Aveţi dreptul! Dar argumentele sunt neconvingătoare.
Să mă explic. Mă întreb ce nevoie era să citaţi zvonuri premergătoare reprezentaţiei, ca acela despre "actul sexual desfăşurat lângă plătitorii de bilet", părând astfel că le legitimaţi? Dacă aţi juxtapune fraza de mai jos colportărilor de acest fel, atunci aţi avea dreptate că "nimic nu e adevărat". Dar nu o faceţi: "Nimic nu e «adevărat», dar Andrei Şerban se apropie în mod periculos de limita la care sugestia devine tautologică şi ridicolă imitaţie". Ce aţi fi dorit? Să fac o poveste "metaforică" despre cruzime? Adică să nu arătăm sânge şi braţe tăiate pe scenă, ca aşa ceva e ridicol, ci să comentam rafinat ca şi cum stilizarea ar înlocui estetic vulgaritatea faptului cotidian? Sarah Kane se amuza folosind imagini de grand guignol ca acestea, citând liber şi comic din tragedia Titus Andronicus, la fel cum toată povestea fratelui şi a surorii e preluată tragic din comedia A 12-a noapte. Ea plagiază amuzată replica "Iubeşte-mă sau omoară-mă" din John Ford, Ce păcat că e o curvă, o piesă elisabetană excelentă, despre dragostea incestuoasă dintre fraţi, niciodată jucată pe o scenă românească (de ce? - din "pudoarea" naţională arhicunoscută!!!). Amintesc toate astea ca să subliniez cât de sofisticată e autoarea în jocul de trimiteri şi aluzii...
Că piesa e crudă sunt de acord, nu e o romanţă dulce, dar, dacă prin fraza care mie mi se pare destul de neclară ("Întrebarea dacă e cazul ca societatea să facă efortul de a-i integra sau adevărul lor e mai important decât vulgata codurilor comune de comportament rămâne în afara scenei"), vă exprimaţi dubiile că personajele şi piesa ar avea ce cauta pe scenă, atunci pot să vă spun că pur şi simplu vă înşelaţi.
"Sunt momente în spectacol când simţul estetic al regiei produce imagini în mişcare de o tulburătoare şi sfâşietoare frumuseţe, dar ele sunt insule de simpatie într-o durată a indiferenţei."
Sunt bucuros că asemenea momente au fost percepute, dar nu cred că ele sunt normalitatea,"durata", aşa încât e just să fie doar insule. Iar contrastul ajută să fie şi mai bine receptate.
Unde mă convingeţi cel mai puţin este acolo unde spuneţi că lucrul cu actorii a fost total neizbutit. În aceste aprecieri îmi permit să vă spun că, într-adevăr, "Nimic nu e «adevărat»". Universul lui Sarah Kane şi "estetica" mea pot ridica tot felul de obiecţii, e normal, dar semnele de întrebare despre munca mea cu actorii sunt cu siguranţă zvonuri la fel de binevoitoare şi informate ca şi cele citate la începutul articolului. Nefiind în ţară (vă scriu de la New York) nu pot garanta că forma în care erau actorii în festival era cea din timpul lucrului cu mine în vară. Dar ştiu că am pus împreună o fundaţie solidă, am încredere în ei şi tind să cred, având ca mărturie mesaje primite de la spectatori "simpli", (nu profesioniştii veniţi decişi să nu le placă, pentru că oricum ei ştiu tot dinainte), că actorii au fost foarte convingători "supunându-se indicaţiilor", cum afirmaţi dvs. (apropo, indicaţia esenţială a fost mereu aceea de a caută adevărul).
Cineva mi-a scris imediat după Purificare: "...totul mi s-a părut atât de real şi de aproape încât îmi venea să-i ating pe actori. N-am trăit niciodată chestia asta în teatru, unde plecam de obicei de la ideea că e o convenţie, o poveste spusă de alţii, nu trăită". Şi faptul că sute de tineri erau sus la balcoane (nu pe gradene printre elitele de specialişti cu bani sau invitaţii) după ce au fost nevoiţi să se lupte cu conducerea festivalului ca să fie primiţi în cele din urmă, şi că ei au apreciat evenimentul, asta nu merită semnalat?
S-ar spune ca actorii au transmis totuşi ceva mai mult decât le acordaţi, doamnă Magdalena Boiangiu!
De aceea eu nu cred ca am făcut degeaba spectacolul acesta.
Chiar dacă pe mulţi i-a şocat, peste o vreme, când vor digera şocul primit, vor reacţiona pozitiv. Nici nu mă aştept să placă totul, oricine poate avea reţineri la proiecţii sau la muzică, la violenţă sau la unele lungimi, dar important e că nimic NU lasă indiferent pe nimeni". Nu despre asta e vorba în teatru?! De câte ori nu mergem la teatru şi, ca să ascundem plictisul şi indiferenţa, aplaudăm în ritm şi căscăm la ieşire.
Deci simt că nu e inutil să revin să lucrez în România, chiar cu riscul neplăcerilor asumate de a merge împotriva curentului, iritând pe unii şi fiind dezagreabil multora.
Încă un amănunt: ceea ce numiţi dvs. rahat nu e rahat, ci ciocolată (şi în text, şi în spectacol - conotaţiile derivate sunt altceva). Dacă vreţi cu tot dinadinsul să credeţi că e rahat, asta e plăcerea dvs., dar că l-aş fi obligat pe săracul tânăr actor Silvius să mănânce butaforie, asta e prea de tot!
Realismul situaţiei şi lovitul abrupt şi ne-de-bon-goût în plexul solar sunt ce am înţeles noi că vrea autoarea. Împotriva bunului-gust, da, asta e lumea lui Sarah Kane, fie că vă place sau nu!!! Dacă nu am reuşit, păcat, dar argumentele cronicii, cu tot respectul, nu m-au convins.
Oricum, data viitoare voi face un spectacol în biserică.
Promit.
Sper să publicaţi această scrisoare deschisă.
Cu respect, Andrei Şerban.