La teatru ca la eșafod - Purificare

Marți mi-am cumpărat biletul la Purificare și de marți până duminică n-am făcut altceva decât să mă aștept la ce-i mai rău. Fusesem avertizată că e un spectacol crud, așa cum poate nu mai văzusem niciodată, că s-ar putea să vreau să mă ridic brusc în timpul piesei și să plec, că s-ar putea să nu-mi placă. De ce m-am mai dus, atunci? Pentru că, m-am gândit eu, nu e rău, din când în când, să mergi la teatru ca la eșafod. Nu e rău să te poți oferi, ca spectator, întreg, să fii tu carne de tun pentru ce se va petrece pe scenă. Altfel, dacă nu faci asta măcar de câteva ori în viață, nu pricep ce rost mai are să mergi la teatru și să vezi un șir nenumărat de piese asupra cărora poți broda discursuri critice.

Purificare, în forma ei de două oră și jumătate de tensiune maximă, nu lasă loc de discurs. Nu poți perora, nu poți construi, nu poți face pe deșteptul cu ceea ce vezi, pentru că ceea ce vezi te ține lipit de scaun și, dacă i te lași în voie, te eviscerează de tot ce e accesoriu, părăsindu-te dezgolit și dezmembrat, în starea cea mai pură a conștiinței. E un spectacol care pune la încercare limitele de sensibilitate ale fiecăruia, iar duritatea lui e motivată tocmai prin faptul că numai așa putea fi zdruncinată anestezierea noastră. Am lăsat în urmă un secol al războaielor mondiale, al Holocaustului, al celor mai perverse forme de tortură, iar acum trăim permanent cu un televizor pe noptieră, cu imaginile lui de violență la care nu mai reacționăm în nici un fel. Sarah Kane, autoarea piesei, a avut intuiția genială că nu s-ar mai putea vorbi în mod autentic despre iubire decât după ce am extirpat-o dintr-un corp putrezit. Acest corp putrezit a scandalizat atâția spectatori și i-a făcut să dea din cap cu dezgust. Pe ei i-au șocat scenele de homosexualitate explicită, membrele ciopârțite, trupurile goale, sinuciderea și disperarea. Sau cel puțin astea le-au rămas în minte. Permanent înfuriați că, fără voia lor, se întâmplă ceva în ei, n-au mai fost în stare să audă ferocele urlet de iubire al personajelor din piesă.

Da, chiar așa, personajele. Își trăiesc, mai bine sau mai rău, drama propriei identități. Le vedem pe toate într-un azil, suntem obligați (decorul Adrianei Grand, urcarea spectatorilor pe scenă, ne sufocă și ne înghesuie în spațiul strâmt al azilului, fără putință de scăpare) să asistăm la chinuirea lor, dar, în același timp, și la salvarea lor prin iubire. Grace e tânara care își dorește să aibă un trup de bărbat în locul celui de femeie, permanent urmărită de imaginea fratelui care s-a sinucis și cu care ea alcătuiește perechea fără fisură, trupul total. Rob, iubitul lui Carl, nu crede la început decât în iubirea lui aici și acum și sfârșește prin a-și da viața pentru Carl. Robin e nebunul fragil, însingurat, căruia i se refuză afecțiunea. Prostituata sentimentală iese din vitrina ei de peep-show și îl ia de mână pe torționarul Tinker. Îmi lipsesc acum instrumentele cu care aș putea face disecția corpului actoricesc. Cei opt actori (cu toții foarte tineri, în afara lui Hathàzi Andras) compătimiți de unii pentru umilințele îngrozitoare la care i-ar fi suspus Andrei Șerban, au făcut dovada unor capacități interpretative exploatate în contextul piesei, aș îndrăzni să spun, aproape de limita lor ultimă. Ca și cum dincolo de joc, dacă s-ar fi pășit cu un pas mai departe, s-ar fi aflat depersonalizarea, căderea în gol. Piesa însăși cerea un naturalism extrem, o îndepărtare de metaforic, iar jocul actorilor nu putea decât să-i răspundă printr-o sinceritate maximă.

Aveam 6 ani când se monta Trilogia la noi, iar Purificare e prima piesă a lui Andrei Șerban pe care o văd. Eram obișnuită, cu foarte mici excepții, să fiu lăsată în pace, în fololiul confortabil al teatrelor de aiurea, pe întuneric, în timp ce în fața mea se petrecea totul. Pentru prima dată, totul s-a petrecut în mine și, la final, însuși gestul de a aplauda mi s-a părut a veni din altă lume. După două ore și jumătate în care tensiunea psihică s-a acumulat până la greață, finalul spectacolului a adus cu el eliberarea. Urletele disperate de iubire au fost auzite de cineva, lor li s-a răspuns, iar panoul din fundul scenei, pe care încă de la început scria "dead end" s-a ridicat, a dispărut pur și simplu. Atunci n-a mai contat de ce a ales regizorul să monteze tocmai această piesă, cum s-a sinucis Sarah Kane în 1999 sau de ce piese aceasta e rescrierea în cheie modernă celei de- A douăsprezecea nopți a lui Shakespeare, n-a mai contat nimic care venea din afară. Doar unicul moment în care am stat dezgoliți în fața noastră, în care orice gând a tăcut și noi am devenit, la rândul nostru, un strigăt de iubire.

În finalul acestei curse, în care discursul s-a minat pe sine însuși chiar de la primul cuvânt (pentru că, oricât am încerca, despre experiențele personale e prea greu să vorbești), poate ar trebui să-i asigur, pe cei care încă se tem, de poezia și de tandrețea acestui spectacol. E o piesă care, cum se spune, îți merge drept la inimă și, odată ajunsă acolo, o răscolește până la leșin. Asta, bineînțeles, numai dacă ne oferim să trăim totul pe propria piele, până la capăt.


Purificare
de Sarah Kane
Traducerea și adaptarea: Saviana Stănescu și Andrei Șerban
Un spectacol de Andrei Șerban
Decorul și costumele: Adriana Grand
Consultant artistic: Daniela Dima
Distribuție: Cristian Grosu (Graham), Hathàzi Andras (Tinker), Ionuț Caras (Carl), Adrian Cucu (Rod), Andreea Bibiri (Grace), Silvius Iorga (Robin), Ramona Dumitrean (Femeia), Anca Hanu (Copilul)