Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Purificare

Snuff cleansing - Purificare


Man.In.Fest, mai 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu mă încearcă frisoane sincroniste, nu am habar de noile tendinţe în teatrul mondial. N-am mai văzut un spectacol de Andrei Şerban (n-am văzut eu multe altele...). Dar întotdeauna există o primă oară. În cazul meu, una din cele patru repetiţii cu public oferite de Teatrul Naţional Cluj înaintea premierei.

Orizontul de aşteptare s-a potenţat prin zvonurile dinaintea spectacolului. Ca de obicei, ele nu priveau rezolvări regizorale sau jocul actorilor, ci chestii mai "comerciale": vom asista la deshabileé şi scene de şoc. Mi-am permis să concluzionez pe olteneşte: deci băgară carne.

Repetiţia cu public s-a dovedit o avant-premieră, un spectacol închegat, cu minime intervenţii din partea maestrului Andrei Şerban. Regia spectacolului: foarte bună, cu o menţiune specială pentru punerea în scenă. Colaborarea dintre regizor şi scenografa Adriana Grand a dat un decor în măsură să răspundă cerinţelor textului. Expresionist atât cât trebuie, spaţiul de joc permite o tranziţie eficientă între scene. Faianţa aparentă asigură dominanta cromatică, albul aseptic al camerei de morgă, dar este, în acelaşi timp, şi culoarea purificării, aşa cum o înţelege Sarah Kane. Compoziţia scenelor şi legătura între ele sugerează filiaţii cu montajul în transparenţă din film. Se confirmă butada potrivit căreia marele regizor este regizorul planului secund. Pe scenă acţiunea pendulează inteligent între prim plan şi planul secund, uneori deosebindu-se chiar şi un terţ plan. Totul dă fluiditate acţiunii, făcând să treacă mai uşor întreruperile tehnice necesare schimbării recuzitei. Unii vor reproşa inserturilor video naivitatea ca vehicule ale sugestiei regizorale; alţii le vor adopta ca atare. Coloana sonoră bine aleasă uşurează, întrucâtva, receptarea mesajului piesei, îndulcind-o. Printre compoziţiile utilizate figurează coloane sonore de film, precum cea din Gerry de Gus van Sant (SUA 2002, compozitor Arvo Part) şi The Hours de Stephen Daldry (Marea Britanie 2002, compozitor Phillip Glass).

Jocul actorilor merită un paragraf separat. Prin natura piesei, rolurile sunt extrem, extrem de riscante. Autoarea nu-şi menajează actorii, punându-i, fără reţinere, în situaţii penibile. Fiecare partitură presupune, pe lângă pregătirea rolului, depăşirea unui prag psihologic reprezentat de duritatea, la propriu, a cerinţelor dramaturgice. Pe de altă parte, rolurile pot duce foarte uşor la rateuri. Fiecare actor trebuie să găsească nota justă a rolului, orice abatere de la aceasta ieşind în evidenţă cu stridenţă. Din acest punct de vedere, unii actori au lăsat impresia că nu s-au acomodat pe deplin cu personajele, deocamdată. Alţii au fost excelenţi, meritând menţionaţi Iulius Iorga (Robin), Ramona Dumitrean (Femeia) şi Anca Hanu (Grace).

Până aici cu laudele. De aici încolo începe critica aplicată pe text. Fiindcă avem, în cazul Purificării, un spectacol superior textului care îl generează. În timp ce piesa se desfăşura în faţa privirilor mele de spectator mediu, mă întrebam de ce nu rezonez la această "explorare plină de forţă a sufletului uman în ce are frumos şi dezolant" cum promitea caietul de spectacol? Aveam onoarea să stau alături de unul dintre distinşii intelectuali ai urbei, directorul unui important lăcaş de cultură. Pe măsură ce amputările, şobolanii, brutalităţile şi sângele aferent se repetau la intervale regulate, spectatorul din dreapta mea, la unison cu distinsa domniei sale soţie, îşi acoperea ochii cu mâna, ca pentru a se apăra de nişte indescriptibile orori. Fac parte din generaţia video, pot să deosebesc realitatea de efectele speciale. Nu eram nici încântat, dar nici şocat. Căutam mai degrabă să înţeleg. La un moment dat, într-un reflex kafkian, am început să mă bănuiesc de nesimţire. Totuşi, de ce nu acceptam să mă integrez convenţiei spectacolului, de ce nu vibram la "poezia tulburătoare şi inconfortabilă" a piesei? Iată care cred că sunt motivele:

Sageata 1. Cheia oricărei creaţii de valoare este măsura, sau, mai precis, dozarea. O viziune, oricât de grandioasă, de îndrăzneaţă, se compromite prin exces. Exagerarea devine insignifiantă. În cazul de faţă, excesul gratuit de brutalitate şi sadism anulează în cea mai mare parte orice posibilitate de receptare nuanţată a operei. Dacă renunţăm la concepţia elitistă potrivit căreia opera se adresează doar acelei minorităţi ultra dedicate, care acceptă orice în numele noului (categorie destul de problematică, filozofic vorbind), avem o problemă: o bună parte din public va refuza piesa din start. Poţi face la nesfârşit consideraţii savante despre piesă. Poţi aduce în apărare avocaţi impunători precum Harold Pinter. Poţi obiecta că teatrul antic dă porţia cuvenită de incest, cruzime şi perversiuni. Nici Biblia nu e timidă la acest capitol, doar mult mai precaută când e vorba să intre în detalii concrete. La nevoie, se pot stabili filiaţii dintre cele mai diverse, cu Renascentiştii, cu romanticii, cu precursorii avangardei, cu orice altceva. Dar nu trebuie să uiţi că potenţialul violent în teatrul antic se justifica prin originarea acestuia în ritualuri, inclusiv în crude ritualuri iniţiatice, prin contextul social dur, specific Antichităţii şi nu numai. Nu poţi afirma acelaşi lucruri douăzeci de secole mai târziu, după toate achiziţiile civilizaţiei umane, şi în condiţiile în care vechii factori care justificau violenţa extremă nu mai există.

Am căutat să îmi explic reacţia drastică a spectatorilor mai vârstnici. Cred că aceştia primesc şocul mai greu pentru că aparţin unei generaţii în care binele şi frumosul nu erau categorii lipsite de sens. Eu mă includ într-o generaţie căreia îi place să se joace cu cutia Pandorei pentru că se plictiseşte. Mai bătrânii sunt şocaţi. Eu pur şi simplu nu sunt convins. În ce măsură va fi piesa o provocare intelectuală şi în ce măsură o provocare a curiozităţii morbide specifice "ştirilor de la ora 5" rămâne de văzut. E la fel de posibil ca spectatorii să vină şi să rămână cu imaginea trupurilor goale, cu scena sodomizării cu ranga, a membrelor amputate - adică deliciul amatorilor de pornografie hardcore. Adrenalina, lipsa şi necesitatea ei în condiţiile unor societăţi din ce în ce mai artificiale au devenit un laitmotiv. "O fac pentru adrenalină!", "Am nevoie de adrenalină!" auzim de multe ori. Piesa chiar pentru asta pare scrisă: să dea unei protipendade tot mai blazate şi rupte de realitate senzaţia (tare!) că trăieşte cu adevărat.

Scriu aceste rânduri uitându-mă la filmul Ultimul mohican de Michael Mann, cu Daniel Day-Lewis şi Madeleine Stowe. Şi nu mă pot abţine să nu constat că, deşi în ambele cazuri avem violenţă, chiar sadism, filmul reuşeşte să o prezinte organic, relevând fiinţa umană în ce are mai sublim sau respingător, în timp ce piesa pare tot mai mult o exhibare în care şocantul ajunge un scop în sine, poate unicul.

Sageata 2. Pentru un manifest anti-comercial, anti-sistem şi anti-consumerist, anti-capitalist (mă laşi?!) despuierile lungi şi dese, aproape mecanicizate, par cel puţin ciudate. Din câte ştim, ideea că sexul (cu aferentele sale) vinde aparţine societăţii de consum. Pretenţiile spirituale nu împiedică Purificarea să ne furnizeze carne din belşug, iar ambalajul produsului, în text şi imagerie, nu străluceşte prin originalitate, ci mai degrabă respectă canoanele genului. Asta îmi aminteşte de o experienţă de la TIFF: cu cât era un film mai independent, mai anti-star-sistem, cu atât mai mari erau şansele de a vedea eternul fetiş, exploatabil comercial, al porcilor de masculi: două gagici sărutându-se.

Pe de altă parte, piesa primeşte involuntar şi accente comice.

Primo: homosexualul Carl suferă amputări consecutive ale diferitelor sale membre (patru din cinci, ghiciţi care din ele rămâne teafăr!). Evident, totul este o alegorie a societăţii contemporane, nemiloasă în a mutila pe cei răzvrătiţi, neconformişti sau prea veseli-gay (dar v-aţi prins de asta şi fără explicaţiile mele!) Evident, dragostea adevărată nu moare. Iar după trei amputări, Carl-cel-într-un-picior gets lucky fiind sodomizat de iubitul său, Rod. Acelaşi Rod care îi refuzase avansurile când Carl era întreg. Deh, operaţiile estetice au şi ele avantajele lor.

Secundo: Grace, în inevitabilul clişeu postmodern al fetei-cu-suflet-de-băiat-într-un-corp-fată. Visul ei: să devină proprietara unui penis (din nevoia incestuoasă de a se identifica cu fratele mort de supradoză - remarcaţi, vă rog, cât de complexă este piesa!) Ajunsă, la capătul drumului iniţiatic, fericită posesoare a glandului amintit mai sus (pe care Carl i l-a cedat, cam fără voie) Grace, de-acum bărbat (sau bărbată), se îndrăgosteşte de Carl, devenit femeie, sau mai degrabă, un bărbat privat de bărbăţie. Prin urmare el, Grace, fostă ea, se îndrăgosteşte de ea, Carl, fost el. La o adică Grace se putea îndrăgosti de acesta şi ca femeie. Întrebare: a meritat efortul?

Sageata 3. După modestele mele cunoştinţe în materie artistică, textul mi se pare destul de oarecare. Negreşit, la vreun cenaclu literar clujean ar repurta un succes asonant. Dar limitele sale rămân. Rămâne facilul din trama piesei. Titlul în engleză - Cleansed - şi iată şi duşurile folosite cu generozitate de personaje, special pentru a ne facilita conexiunile ideatice. Puterea simbolului, ce mai! Titlul românesc - Purificare. Şi, poftim, iată şi focul purificator, în diferite ipostaze. Savantul nebun, decan al universităţii, dealer de droguri (toate deodată) se numeşte Tinker, ceea ce poate fi o anagramă şi pentru Thinker şi pentru Stinker. Vrea, oare, autoarea să ne avertizeze asupra potenţialului criminogen al intelectualilor? Dar ştiam asta, doar Hitler, Stalin, Mao şi Pol Pot n-au fost frezori.

Deranjează şi un tezism destul de pronunţat, de regulă interpretat ca semn al lipsei de experienţă: nu spectatorul trage concluziile de rigoare, ci acestea îi sunt vârâte cu de-a sila, prin forţă auctorială. Intrigă numărul mare de probleme "la modă" amalgamate în piesă şi nivelul indecent de corectitudine politică, într-o piesă ce se vrea subversivă. A, şi să nu uit: ca-n orice pulp fiction, iat-o şi pe prostituata cu suflet de aur (Femeia, sau, mai bine, Striperiţa).

Sageata 4. Multe producţii teatrale şi cinematografice apărute în trena fenomenului Trainspotting frizează epigonismul lipsit de inspiraţie. Cred că şi Purificare fundamentează un manierism al personajelor marginale. Fenomenul are analogii - după Marfa şi banii de Cristi Puiu au apărut puzderie de scurte şi medii metraje UNATC care reluau până la refuz intriga unor personaje cărăuşind oarece marfă în schimbul unor bani (sau cam aşa ceva). A ajuns politic corect să identifici investigaţia socială (în artă, jurnalism, sociologie) exclusiv cu problematica toxicomanilor, minorităţilor etnice ori sexuale sau, pur şi simpli, a inadaptaţilor cronici. În vest, pe lângă Purificare mai e şi Full Monty. Ba chiar şi Monty Python & The Meaning of Life. Chiar un clasic precum Saroyan scria despre marginali, dar parcă altfel. La noi, din motive ideologice care merg de la comoditate intelectuală până la fascism de tip sud-american, deghizat sub titulaturi pompoase şi benigne, marginalii tind să monopolizeze scena la propriu şi la figurat. Textul de faţă va întări convingerea că singurii demni de atenţie şi de compasiune sun taraţii genetic şi social. Să ne aşteptăm la imitaţii cu ghiotura. Numai să avem suficienţi şobolani.

Sageata 5. Poate n-ar trebui ocolită analiza piesei din perspectiva psihicului autoarei, chiar dacă psihanalitica asta e clişeistică. Şi facilă. Demersul are justificare pentru oricine a văzut ultima producţie a lui Pasolini, Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei. Personalitatea autorului, problemele sale psihice, destinul său, nesiguranţa opţiunilor sexuale, pe scurt demonii săi, nu pot fi ignoraţi atunci când citeşti o operă sau când o vizionezi.

Concluzionând, mă bucur că un asemenea spectacol se joacă la Cluj. Orice încercare de a scutura urbea de clasicismul prăfuit în care se complace e binevenită. Dar n-aş dori să revăd piesa. În aceste sentimente contradictorii stă dovada că, poate, piesa e mai complexă decât aş fi tentat eu să recunosc.





 Toate articolele despre Purificare


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Horaţiu Damian


Alte articole

 Polemicile şi marketingul teatral - capcane şi strategii, Miruna Runcan
 Purificare la Festivalul Internaţional de Teatru de la Santander, 2009, Comunicat de presă
 La teatru ca la eşafod - Purificare, Luiza Vasiliu
 Galerie foto - Purificare, Adriana Grand, Nicu Cherciu
 O dimensiune de poem global - Purificare, Basarab Nicolescu
 Toate articolele despre Purificare


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer