Citiți aici articolul anterior din seria Critica de teatru - Încotro? de Miruna Runcan.
Cel de-al doilea exemplu (relativ) celebru de polemică din ultimul deceniu se petrece, din nou, în urma prezentării în Festivalul Național de Teatru a unei premiere anterioare, venite din țară. E vorba despre Purificare de Sarah Kane, în traducerea Savianei Stănescu și a lui Andrei Șerban și în regia acestuia din urmă. Coordonatele contextuale ale momentului au, însă, foarte mare importanță de această dată.
Mai întîi de toate, trebuie precizat că, pînă la avanpremierele cu public, șase la număr, din iunie 2006, din opera autoarei britanice nu se jucase în România decît, în mai multe interpretări, 4:48 Psihoză, o monodramă întrucîtva autoficțională, prevestindu-i sinuciderea: un text deosebit de atrăgător pentru actrițe, fiindcă e, în același timp, crud, endoscopic și contorsionat, extrem de ofertant de explorat (dar și de primejdios, dacă reprezentația pică-n melodramă). Altminteri, piesele de rezistență ale dramaturgiei foarte complexe semnate de Sarah Kane nu pătrunseseră încă pe scena românească. Or, ele sînt niște construcții amplu stratificate, cu subiecte șocante și scene extrem provocatoare, amestecînd realitatea politică, verosimilul situațional și plonjeurile onirice (mai degrabă coșmarești), într-un discurs verbal cu multe accente poematice, îmbibat de aluzii culturale și literare dintre cele mai sofisticate (lucru foarte greu de transpus în traduceri și aproape imposibil de sesizat de publicurile din alte culturi).
Absorbția în receptare a operei autoarei na fost, la ea acasă, una deloc ușoară, premierele, începînd cu Blasted (1995), fiind atacate cu duritate de criticii momentului (din care se remarcă îndeosebi Jack Tinker de la Daily Mail - al cărui nume va fi folosit ulterior de Kane în Purificare, pentru personajul unui doctor sadic -, dar și mai vechea noastră cunoștință, Michael Billington). Cronicarii au considerat, la origini, textele ca fiind dezgustătoare, aberante, neverosimile și de o cruzime vulgară, inacceptabilă. Nici publicurile inițiale nu s-au simțit mai bine. E meritul unor scriitori celebri (Bond, Pinter, Churchill) de a fi contrabalansat public această "primă impresie" traumatizantă care, ulterior, s-a răsturnat radical, înscriind-o pe Kane într-un curent literar-teatral de sine stătător și asigurîndu-i o celebritate internațională dintre cele mai largi.
În al doilea rînd, pe teren local, trebuie punctat faptul că avanpremierele Purificării de la Naționalul clujean, de la începutul verii, n-au fost tratate drept premieră oficială, aceasta fiind stabilită abia în septembrie, la deschiderea noii stagiuni (cam de-odată cu Iubirea Fedrei de la Arad, scrisă tot de Kane, în regia lui Mihai Măniuțiu, un spectacol care a provocat la acel moment reacțiile virulente ale primarului și ale consilierilor locali: niște funcționari atît de competenți în chestiuni de artă și, mai ales, de legislație românească și europeană, încît au propus - firește, stîrnind doar scandal de presă - suspendarea spectacolului!). Oricum, însă, la premiera din septembrie 2006 au venit mulți critici și se scriseseră, înainte de festival, cîteva cronici ample (una chiar a mea, republicată din Man.In.Fest pe Liternet în iunie, alta a Iuliei Popovici, din iulie, în Observatorul cultural, la rîndul ei redistribuită de același portal, și, desigur, și altele). Așteptarea spectacolului la FNT era, aș îndrăzni să zic, una destul de fierbinte.
Prologul polemicii e deschis - doar aparent surprinzător - de însuși regizorul spectacolului. Aflat la New York, acesta scrie o scrisoare deschisă adresată "spectatorilor" și publicată în Adevărul[1] (apoi reluată ca știre în nenumărate alte publicații, dar și pe televiziuni), în care îl acuză pe directorul Naționalului bucureștean, Ion Caramitru, că a fixat un preț prohibitiv al biletelor pentru reprezentațiile din Festival (găzduite pe scena mare). Aceste costuri ar împiedica publicul tînăr, căruia îi e adresat, în opinia regizorului, spectacolul, să aibă acces la el. Solicitat de jurnaliști, Ion Caramitru nu întîrzie să răspundă chiar a doua zi, precizînd că montarea de la Cluj, fiind construită cu publicul pe scenă, nu permite decît un maxim de 200 de spectatori pe reprezentație, nu 1.000, ca Sala Mare. Ceea ce face costurile deplasării foarte mari (în condițiile în care - vor urma alte comentarii - aceste costuri sînt suportate de bugetul Festivalului, teatrele-gazdă oferind sălile gratuit, dar reținînd sumele obținute din vînzarea biletelor).
Discuții despre prețul (uneori prea mic, alteori prea mare) al biletului de teatru mai fuseseră și pînă în acel moment și, desigur, se vor prelungi pînă-n zilele noastre, pe tot felul de tonuri. Intervenția regizorului apăsa însă, cu iz populist, pe nervul sensibil al accesibilității pentru tinerii spectatori, în condițiile în care cea dintîi piedică pusă acestei accesibilități venea nu din preț (desigur, la acel moment unul exorbitant pentru ei, echivalentul a 20 de euro), ci din restricțiile spațiale ale montării. Ca dovadă, biletele erau, la momentul scrisorii, gata epuizate pentru ambele reprezentații, iar inițiativa ulterioară a organizatorilor de a permite intrarea gratuită a unor studenți, în limita spațiului disponibil, n-a produs altceva decît întîrzieri, busculade și iritări. Două zile după cele două reprezentații succesive din 8 noiembrie 2006, în Cotidianul apare o amplă cronică a Magdalenei Boiangiu intitulată, simplu, Dramele marginalilor.
După o sintetică descriere a piesei, a subiectului și a atmosferei generale a spectacolului, cronicarul remarcă cu neplăcere notele de hiperrealism ale spectacolului: "... Toate acestea ne sînt arătate pînă la ultimele consecințe, vedem membrele tăiate, sucul roșu revărsat ne confirmă ceea ce știam, că în asemenea situații curge sînge, vedem cum Robin (Silvius Iorga) este obligat să mănînce rahatul din butaforie etc. Nimic nu e adevărat, dar Andrei Șerban se apropie în mod periculos de limita la care sugestia devine tautologică și ridicolă imitație"[2]
Mai mult decît atît, regretatul critic, în mod clar dezamăgită de întreaga propunere regizorală, în care puținele momente emoționante și încărcate cu "simț estetic" rămîn doar "insule de simpatie într-o durată a indiferenței", nici măcar nu se mai apleacă asupra diferențierii interpretărilor actoricești, considerînd, global, că aceștia doar "se supun indicațiilor, izbutind pe alocuri să transmită ceva din tumultul unor aspirații inexprimabile. Pe alocuri".
Probabil că perspectiva critică a autoarei ar fi rămas, pur și simplu, la nivelul unei judecăți de gust, dacă Magdalena Boiangiu n-ar fi simțit nevoia să-și încheie articolul combinînd două judecăți provenite de pe paliere argumentative oarecum contradictorii - una cu o tentă politică, adresată mai degrabă semnificațiilor integrale ale piesei, cealaltă spectacologică, adresată autorului montării și exprimînd un fel de regret în fața rătăcirii sale.
Nefericitul și ezitantul (aș zice, din perspectiva zilei de azi) final de cronică a avut, cred, efectul de biliard ulterior: "Ancorat în povestea personajelor, spectacolul istorisește peripețiile extreme ale unor marginali, exprimă neputința lor de a găsi starea de echilibru, neputința societății de a-i înțelege. Întrebarea dacă e cazul ca societatea să facă efortul de a-i integra sau adevărul lor e mai important decît vulgata codurilor comune de comportament rămîne în afara scenei. În etapa de acum, viața în artă a lui Andrei Șerban, acest artist român atît de puternic în opțiuni, atît de fascinant în modul de transfigurare a realității, atît de surprinzător în imaginile sale scenice se consumă pe un drum accidentat: cei care ar vrea să-l urmeze se simt adeseori părăsiți. Ar plăti oricît să-l simtă din nou alături pe marele regizor". Cum vedem, cronica e, în ansamblu, una negativă, însă exprimată în cei mai respectuoși termeni cu putință, manifestîndu-și un fel de dezamăgire, nostalgic îndrăgostită, comparativ cu alte montări ale aceluiași regizor. Ceea ce mi se pare, însă, mult mai interesant de remarcat azi e completa ambiguitate din frazele anterioare, în care felul în care "arată" și ceea ce "istorisește" spectacolul se amestecă într-o meditație ratată, de natură tematică și ideologică, cu privire la "marginali" și la "efortul de a-i integra" - desigur, unul artistic, însă cronicarul punctează faptul că această dilemă moral-politică rămîne "în afara scenei". Aș îndrăzni să zic că această dilemă fusese și pînă atunci, și a rămas și de atunci încolo (iar exegeza despre Kane, ca și multe alte cronici ulterioare despre Purificarea lui Șerban o confirmă) nu doar în afara scenei, ci și în afara intențiilor și direcțiilor de semnificație ale textului însuși, ca să nu mai vorbim despre cele ale spectacolului.
Aproape simultan, Cristina Modreanu publică în Gândul un articol și mai amplu, dar avînd, în sinteză, un punct de vedere asemănător cu cel al Lenei Boiangiu - cu diferența vizibilă că acordă o atenție sporită autoarei, contextului de creație, curentului din care face parte. În bună măsură, dincolo de scenele sîngeroase, de mutilare și de sex, deja remarcate, cronica e mai detaliată în argumentație, exemplificînd cu anumite momente în care lectura regizorală e considerată lipsită de ritm, vulgarizantă sau de-a dreptul pleonastică, provocînd doar șoc, nu și empatie.
Remarcînd, în schimb, jocul actorilor, autoarea îi reproșează lui Șerban un soi de incompatibilitate estetică față de textul utilizat ca suport: "Nu știu de ce a ales Andrei Șerban să monteze acest text: poate pentru că la un deceniu de cînd a «izbucnit» în teatrul lumii, Sarah Kane are încă un mare succes și s-a construit deja un mit în jurul figurii ei adolescentine. Poate pentru că pare un «gest civilizator» să aduci în România un mare autor dramatic ale cărui texte n-au avut, din păcate, nici un impact asupra mișcării teatrale de la noi. [...] Ca simplu spectator, care a urmărit spectacolul cu o compasiune crescîndă pentru excelenții actori implicați, știu numai că nu a fost vorba despre o motivație profundă, personală, așa cum textele acestei autoare - care pune bucăți din ea însăși în cuvintele scrise - le cer regizorilor pentru ca spectacolele rezultate să ajungă cu adevărat la public. Și ce poate fi mai trist decît o încercare de purificare fără efect purificator?"[3]
Regizorul trimite, pe 12 noiembrie 2006, o scrisoare deschisă către Cotidianul, adresată numai Magdalenei Boiangiu. Recunoscînd din start că "nu e niciodată bine venit să răspunzi criticilor", el își motivează, totuși, ampla intervenție prin respectul acordat echipei clujene de actori, cu care a lucrat intens și profund. Mai mult, declară că se aștepta la reacția negativă, rece, a criticilor, dat fiind caracterul particular, neobișnuit, brutal, al universului autoarei britanice: "Subiectul e greu și oricum n-au mai văzut în viața lor așa ceva pe o scenă din România"[4]
O afirmație drastică, ușor arogantă și mai degrabă hazardată, cîtă vreme pe scena românească încăpuseră deja puzderie de spectacole tot atît de provocatoare și violente, chiar dacă neprovocate de textele scrise de Sarah Kane (ale cărei subtilități intertextuale sînt marcate de Șerban într-un întreg alineat ulterior). Ar fi suficient să ne reamintim de Titus Andronicus montat de Purcărete la Craiova (tragedia shakespeariană e una dintre sursele asumate de Kane, de altminteri).
Altminteri, regizorul revine de cîteva ori asupra propriilor intenții în raport cu piesa, demontînd argumentele criticului, mai ales în ceea ce privește jocul actorilor (pe care subliniază că nu i-a supravegheat în reprezentația de la București, fiind plecat la New York); ba chiar împinge replica sa către marginea civilității, reproșîndu-i autoarei că a colportat bîrfe, ba chiar explicîndu-i Magdalenei Boiangiu că rahatul din spectacol, mîncat de Silvius Iorga, e din ciocolată, nu e "butaforie"; și în fine, citînd apoteotic impresii laudative ale unor spectatori cu care a stat de vorbă.
Două zile mai tîrziu, Cotidianul publică o intervenție a lui Cristian Teodorescu, pe atunci șeful departamentului cultural al ziarului, în apărarea Magdalenei Boiangiu. "Cred însă că autorul care se simte nedreptățit sau neînțeles de un critic n-ar trebui să-i facă acestuia procese de intenție și, cu atît mai puțin, să-l învețe în scrisori deschise cum să-și scrie cronicile. Așa cum pledez pentru libertatea de creație a artistului, cred, la fel de mult, în libertatea de exprimare a criticului. Mai ales atunci cînd criticul, cazul Magdalenei Boiangiu, are un cert prestigiu în breaslă că nu face jocuri de culise" [5], ține să precizeze prozatorul, atrăgînd atenția și asupra faptului - deloc de neglijat - că excesul de cronici encomiastice tinde, la noi, să devalorizeze prestigiul și autoritatea actului critic.
Mult mai surprinzătoare decît intervenția iritată a regizorului este, însă, o nouă scrisoare deschisă, apărută în Evenimentul zilei peste alte două zile, tocmai cînd ar fi fost de crezut că, în ritmul de desfășurare a Festivalului Național, furtuna relativă a reacțiilor la Purificare s-a stins. Intervenția, scrisă pe un ton foarte familiar, emoționat, interpersonal, aș zice, îi aparține reputatului critic George Banu și îi e adresată direct regizorului: "Dragă Andrei, eu am fost sincer tulburat de acest spectacol care mi-a descoperit o piesă ce mă pasiona, dar îmi rămînea străină. Spectacolul nu are nevoie de apărare, dar mie, sincer, mi-ar face plăcere să fac această mărturisire publică: teatrul nu-ți produce des asemenea confruntări cu sine. După ce am ieșit din sală, am avut nevoie să rămîn singur îndelung, chiar și fără Monique. Tăcerea - ea îmi era atunci necesară"[6]
Fără să devină cu adevărat, asumat, o cronică, fără să facă nici o referire la vreunul dintre articolele anterioare, inclusiv la cel care-l iritase pe regizor, scrisoarea își păstrează, totuși, o structură argumentativ-evaluatoare, cu referiri la Kane, văzută ca "marele autor romantic al timpurilor noastre", la imagini și situații din spectacol, la alte spectacole mai vechi ale lui Șerban, ba chiar, comparativ, la un alt spectacol cu Purificare, al lui Warlikowski, văzut mai demult de profesor la Avignon și considerat admirabil, dar nu "de iubit", ca cel românesc.[7]
În fine, dintre actorii echipei sînt aleși spre laude numai interpreta rolului principal (într-o formulare stilistică cel puțin ciudată: "Și fata asta, Bibiri, era excepțional de prezentă, nesentimentală... precisă și tandră, teribilă și fragilă") și interpretul doctorului (András Hatházi), actorul rămînînd însă nenumit. Pe portalul agoraONline (www.aol.ro, redistribuit de Liternet) apare imediat o analiză complexă, extrem de atentă și plurietajată a spectacolului, semnată de Adrian Mihalache.[8]
Autorul, care își exprimă, la rîndul său, anumite rezerve referitoare la tratamentul scenelor de cruzime, ce trimit la secvențe din filme celebre, la decor, dar și la utilizarea proiecțiilor banale în scena incestului imaginar, insistă, însă, cu mare grijă asupra creațiilor actoricești, considerate în majoritate excepționale. El are și meritul de a contextualiza pertinent literatura dramatică și intențiile Sarei Kane, dar și de a destrăma confuziile cu privire la brutalitatea incriminată a spectacolului: "Soluțiile regizorale respectă ad litteram indicațiile autoarei. Se taie membre cu fierăstrăul electric, acestea lăsîndu-se la vedere, șobolani de pîslă invadează scena, se mănîncă de pe jos etc. Unele soluții regizorale sînt redundante. Cînd se vorbește de flori, apar răsaduri din trape și se proiectează imagini idilice, din natură. Interactivitatea cu publicul urmează scheme răsuflate, care tulbură concentrarea cu glumițe".
Dar lupta prin scrisori pentru apărarea creației lui Șerban continuă, în formule tot mai neașteptate, ținînd treaz interesul presei generaliste și, tangențial, probabil și pe cel al publicului. De la New York, Corina Șuteu, directoarea filialei americane a ICR la momentul acela, trimite Cotidianului un text intitulat "Cui îi e frică de Andrei Șerban?" [9]
Ea mărturisește că a văzut spectacolul pe casetă video, dar "bulversarea pe care o naște nu mă surprinde. E un spectacol care marchează o ruptură estetică de ceea ce o întreagă generație de actori, de regizori și de oameni ai scenei din România ar fi trebuit, cred, să se desprindă de mai multă vreme". În ce constă ruptura estetică produsă de Purificare rămîne mai degrabă neclar, fiindcă textul din ziar nu face referiri analitice la spectacolul propriu-zis, ci se concentrează mai degrabă pe importanța lui Andrei Șerban în cultura românească de după 1990 - cu trimitere la Trilogia antică - și pe reacțiile favorabile ale unor artiști ajunși la New York, care apucaseră să vadă spectacolul acasă. Cu toate acestea, "Văzînd spectacolul de aici, de la această mare distanță, într-un oraș în care toate artele și formele estetice dintre cele mai moderne, dar și dintre cele mai tradiționale, coexistă și se recalibrează una pe cealaltă, am știut cu precizie că Purificare este o demonstrație pentru care, estetic vorbind, nici critica, nici publicul specializat din România nu sînt încă pregătite. Sună pretențios, știu, dar am convingerea că așa e".
Este aceasta cu adevărat o polemică? Iar dacă da, este ea cu adevărat una eficientă? Greu de estimat, la momentul în care ea s-a petrecut. Cronici și analize mai ample despre Purificare au continuat să fie publicate în lunile ce-au urmat, în multe ziare și reviste culturale din toată țara. Marea lor majoritate au fost, dacă nu entuziaste (destule!), măcar laudative ori moderat apreciative, semn că mai nimănui nu-i era, totuși, cu adevărat frică de ceva sau de cineva. Însă, la rigoare, singurul schimb concret de replici și (relativ) argumente în contradictoriu pare să fi fost cel dintre Andrei Șerban și autoarea primei cronici integral negative, Magdalena Boiangiu, apărată apoi cu eleganță de editorul ei. Nu avem, propriu-zis, două tabere care se confruntă pe o temă anume (fie ea estetică sau extraestetică), ci un grup de oameni de teatru care sar în apărarea regizorului și a spectacolului său, ca urmare a unei (eventual, însă neprecizat, a mai multor) cronici negative.
Caracteristicile care ar marca eficiența sînt și ele absente, fiindcă n-avem nici, cu adevărat, "un fenomen" central, ci doar un spectacol între multe altele, nici o perspectivă de viitor - fie aceea asupra esteticii teatrale ori a actului critic. Avem însă, din plin, prima condiție, cea a "speculării momentului favorabil". În sumă, avem mai degrabă o pseudopolemică cu minime șanse de eficiență. În afara acestor articole-replică, "scrisori deschise", stîrnite de cronica din Cotidianul, critica de teatru și-a văzut de treburile sale, propunînd interpretări și evaluări mai mult sau mai puțin aplicate, mai mult sau mai puțin elogioase ori dubitative. Recitind întregul dosar (mai bine de 16 cronici apărute în țară), n-ai putea resimți, după opt ani, decît stupoare la ideea că regizorul ar fi fost, în toamna lui 2006, subiect al unei campanii care să justifice în vreun fel reacția sa plină de nervozitate ori mesajele fierbinți de susținere, care sugerează - ori chiar numesc de-a dreptul - "lipsa de pregătire" a criticilor și a publicului.
Și totuși... Privit de la această distanță, efectul de "presiune de marketing" (punctat, de altfel, de Cristina Modreanu într-un articol ulterior propriei cronici, apărut în Gândul către finele lui noiembrie[10] este unul la care merită meditat. Desigur, intervențiile venite zi de zi, în presa centrală, țin mai întîi de toate spectacolul și pe regizorul său în centrul atenției. Chiar atunci cînd nu descriu nimic, prin redistribuirea știrilor despre așa-zisul "scandal", ele stîrnesc curiozitatea și provoacă publicul să caute un bilet, iar pe critici să scrie despre ce-au văzut.
Pe de altă parte, tactica apărării prin atac, folosită de regizor la adresa unei cronici, produce, la rigoare, un efect pervers. În frenezia marketizării, ca o consecință cu dublu tăiș, cea mai avantajată iese, nesperat, Sarah Kane, asupra căreia se vor apleca cu mai mare atenție cronicarii ulteriori. Tocmai modelul estetic-teatral dominant în România, cel centrat pe metafora regizorală și nu pe text, face ca, la prima expunere majoră a autoarei, Andrei Șerban să fi funcționat, involuntar, ca paratrăznet: nu estetica regizorală (de altminteri aplicînd, cum s-a observat, aproape literal cerințele situaționale ale textului, pe care e foarte posibil ca unii dintre intervenienții grăbiți să nici nu-l fi citit) produce, de fapt, "ruptura" față de ceea ce publicul și criticii percepeau ca familiar. Ci textul însuși!
Sîngele, tortura, drujba care taie piciorul, incestul, schimbarea de sex, șobolanii, spînzurarea sub ochii publicului etc. sînt toate ale autoarei. Iar regizorul se află (desigur, alte rezolvări, și bune, dar și rele ori măcar discutabile, îi aparțin) în situația de a încasa prin delegație reproșurile pe care, cu un deceniu înainte, le încasase Kane pe scenele londoneze. Altfel spus, dacă întoarcem ocheanul către pseudopolemică, exisă ceva adevăr în "nepregătirea" publicului și a criticii despre care vorbea Corina Șuteu. Public și critici au fost, prin presiunea publicitară de gradul al doilea (făcută cu voie sau fără voie), pregătiți în mai mare măsură pentru întîlnirea cu strania autoare, dar și cu niște excepționali actori. Ca dovadă, la Gala UNITER din primăvara lui 2007, Purificare obținea cinci nominalizări din opt categorii, iar doi dintre actori (Andreea Bibiri și Cristian Grosu) primeau și premiile. Rămîne, însă, tot atît de adevărat că pseudopolemica marketizantă și-a epuizat, probabil, cu această ocazie, cam toate rezervele strategice, pe termen mediu și (sper) lung.
___________
[1] "Andrei Șerban se războiește cu Caramitru", Adevărul, 7 noiembrie 2006.
[2] Cotidianul, 10 noiembrie 2006.
[3] Cristina Modreanu, "Purificarea lui Andrei Șerban - sex, violență și un strop de poezie", Gândul, 10 noiembrie 2006.
[4] Andrei Șerban, "O scrisoare deschisă", Cotidianul, 12 noiembrie 2013.
[5] Cristian Teodorescu, "Critica după Andrei Șerban - Purificare", Cotidianul, 14 noiembrie 2006.
[6] George Banu, "Scrisoare deschisă către Andrei Șerban - Purificare", Evenimentul zilei, 16 noiembrie 2006.
[7] Nu-mi pot explica nici acum, cum nu mi-am putut explica nici la prima lectură, rosturile frazei din finalul pasajului referitor la spectacolul lui Warlikowski - una pe care-o găsesc stupefiantă, fie și pentru o intervenție critică deghizată stilistic în scrisoare personală, dar făcută publică: "Sigur că și eu, și tu sîntem mai străini dragostei homosexuale care, de altfel, și în spectacol e mai puțin sfîșietoare ca la prietenul polonez, expert în materie".
[8] Adrian Mihalache, "Dacă dragoste nu e - Purificare", v. Liternet (agenda.liternet.ro/Adrian-Mihalache/Daca-dragoste-nu-e-Purificare.html).
[9] Corina Șuteu, "Cui îi e frică de Andrei Șerban?", Cotidianul, 17 noiembrie 2006.
[10] "Mi se pare genială intuiția lui Andrei Șerban că în lumea de azi teatrul trebuie să sfîșie, să ațîțe, să provoace prin orice mijloace, ca să le aducă aminte oamenilor că ei nu pot trăi fără el." - Cristina Modreanu, "Paradoxalul Andrei Șerban", Gândul, 23 noiembrie 2006.