Copiii tatălui - Children of Men

În urmă cu cinci ani, călătoria iniţiatică a celor doi băieţi ameţiţi de atâta viaţă din Y tu mamá también, Julio şi Tenoch, devenea pentru Alfonso Cuarón pretextul perfect pentru a opune peisajului urban din Chilango realităţile provinciale din Mexic. În Paris, je t'aime, segmentul Parc Monceau, într-un lung cadru-secvenţă, contura zumzăiala nocturnă a Oraşului Luminilor. Cu Children of Men (la care nu mă pot referi folosind titlul Copiii tatălui), Cuarón îşi confirmă textura de cineast urban pentru care backgroundul citadin se încarcă de tensiune şi devine un personaj secundar ce scrie o bună parte de poveste.

Descoperim peisajul din Londra anului 2027 (anul în care a fost plasată şi acţiunea din Metropolis al lui Fritz Lang) urmărind parcursul lui Theo, personajul principal; cadrele nu-l decupează şi este clar că trebuie să-l reperăm în acest context din care se citesc urmele unui haos social iremediabil, provocat de infertilitatea la scară mondială, în principal (în lume nu s-a mai născut niciun copil de 18 ani) şi de terorismul islamic în secundar. Cu toate acestea, Marea Britanie rămâne unul dintre cele mai stabile locuri din lume, un motiv serios pentru prezenţa din ce în ce mai mare a maselor de imigranţi ilegali împotriva cărora regimul paramilitar adoptă măsuri teribile.

Pe tot acest fond, Theo este alesul: trebuie să facă rost de acte pentru Kee, o negresă imigrantă, - prima femeie însărcinată după 18 ani - şi să o scoată din ţară din ordinul grupării radicale a Peştilor, condusă de fosta sa iubită, Julian. Din personaj manevrat, Theo devine Salvatorul, Darul lui Dumnezeu, pentru cei mulţi, cum îi spune şi numele, un posibil martor la renaşterea lumii. Filmul sună a clişeu îngroşat cu destul de indecente aluzii biblice şi ieftine sugestii mistice (în Era Peştilor în care confruntarea spirituală a marilor doctrine religioase este la ordinea zilei, ce alt grup terorist poate acţiona decât cel al Peştilor?!). Am o vagă impresie că buba vine chiar din romanul scriitoarei P.D. James, după care a fost făcută această adaptare cinematografică. Scenariul ar fi putut să-şi argumenteze premisa: nu aflăm nici de ce lumea a devenit infertilă (să citim chiar totul în cheie religioasă, ca pe un blestem divin?), nici de ce Marea Britanie este tărâmul ales.

Mi-e teamă că filmul e mult prea politically correct, iar Clive Owen şi-a cam ratat partitura de această dată (no action, no reaction), însă mă bucur că am descoperit un Michael Caine care ne mai dă voie să şi zâmbim în cele 109 minute (un fel de John Lennon al anilor 2027), că ciné-vérité-ul luptelor de stradă are un efect sfâşietor şi te implică mai mult decât speri, că a existat un moment despre care să pot spune că e perfect realizat (atacul din maşină, genial), că filmul are o coloană sonoră excelentă, că pot să ascult "M-a făcut mama oltean" din gura Oanei Pellea tocmai când lumea părea că se va prăbuşi; astea fără să-ţi pară vreo secundă rău că ai dat banii pe bilet.