Apocalipsul, acum - The Children of Men

Priviţi ce dezastru. Cum s-a ajuns aici? Din cîte înţeleg, totul a început acum aproape un sfert de secol - în 2003 -, cînd SUA şi Marea Britanie (poate vă mai amintiţi) au invadat Irakul. La scurt timp după aceea (şi aparent fără nici o legătură), omenirea a devenit infertilă; ultimii copii s-au născut în 2008. În anii care au urmat, ţările lumii au căzut una după alta în anarhie. Ca şi-n al doilea război mondial, Marea Britanie e singura care mai rezistă, numai că duşmanii ei de-acum sînt imigranţii - oameni lipsiţi de apărare care au sperat să găsească un refugiu pe teritoriul ei -, iar metodele ei au ajuns să semene cu ale duşmanilor de-atunci (vînători de oameni, lagăre de concentrare).

Această viziune asupra viitorului - cea mai ambiţioasă din ultima vreme - pare creată din frînturi de alarme televizate ale prezentului, din flashuri agitate şi amestecate la temperatura febrei într-o minte de stînga, nobilă, dar poate prea repezită, prea înclinată să ajungă la catastrofă în doi timpi şi trei mişcări. Asta e problema, din punctul meu de vedere: nu faptul că îndărătul coşmarului se ghiceşte o agendă de stînga, ci faptul că e un coşmar semipreparat - ideea fiind că prezentul oferă de-a gata majoritatea ingredientelor şi că nu trebuie să faci mult mai mult decît să le amesteci. Aşa o fi, dar oricît ai fi de dispus să crezi că, în scurt timp, lucrurile se vor degrada pe toate fronturile - Islamul, imigraţia, poluarea (cauza sugerată a infertilităţii) -, tot vrei să vezi un scenariu beton al degringoladei, iar filmul lui Alfonso Cuarón nu poate oferi acest scenariu gîndit în profunzime. Ce poate el oferi - cu brio - e o senzaţie de imediat, o experienţă fizică acaparantă (deşi nu atît de copleşitoare cum îşi dorea Cuarón) a dezordinii şi a terorii: explozii în centrul Londrei, profeţii apocaliptice în pieţe (au apărut secte noi: Renunţătorii, Căiţii), autobuzele cu imigranţi capturaţi trecînd ca nişte cuşti pe roţi, ororile lagărului (flashuri cu Abu Ghraib) întrezărite pe geamul autobuzului, geamurile trenurilor prevăzute cu grilaje împotriva atacurilor frecvente ale gherilelor imigraţioniste.

Membrii celei mai periculoase grupări îşi spun Peştii şi acţiunea începe atunci cînd şefa lor (Julianne Moore) apelează la un fost iubit şi tovarăş de luptă (Clive Owen), care între timp a intrat în sistem, pentru a-i procura o viză de ieşire tinerei purtătoare (Claire-Hope Ashitey) a unui secret extrem de important. Cîteva momente mai tîrziu, şefa Peştilor e moartă, iar eroul şi protejata lui sînt pe fugă, urmăriţi şi de poliţie, şi de Peşti. Eroul cere adăpost de la un vechi prieten (Michael Caine) - un fost caricaturist constestatar care duce o viaţă de "refuznic" şaizecist (izolare, plete, o plantaţie personală de marijuana) alături de soţia sa catatonică (ni se sugerează că ar fi fost torturată de MI 5) şi al cărui nonconformism bine dispus e o anomalie încîntătoare în lumea aceea tristă. Plăcerea lui de a trăi se confundă cu plăcerea de a juca a heptagenarului Caine, ajuns în punctul acela (accesibil doar unui grup select de actori) în care nu mai pare să facă nimic şi totuşi e mare. (Cît de frumos era în The Quiet American, în secvenţa în care îşi mărturisea teama de a-şi pierde amanta mult mai tînără: nu încerca să dea cuvintelor nici o intonaţie specială, nu încerca nici un efect de mimică - ştia că, în 70 de ani, o faţă adună în mod firesc destulă pagubă şi dezolare cît să umple orice ecran din lume.)

Apoi, mai e pe acolo şi Oana Pellea: iniţial, rolul ei - o refugiată care nu vorbeşte decît româna şi care-l călăuzeşte pe erou prin lagăr - nu pare să depăşească limitele figuraţiei, dar monologul ei incomprehensibil (nu şi aici), undeva între bombăneală băbească şi imprecaţie de vrăjitoare, adună patos şi tensiune, iar Cuarón îi oferă un moment bun, dătător de fiori, cînd vrea să-l pună în gardă pe Owen şi nu ştie să-i spună decît "bad, bad". Cu trenciul lui uzat şi faţa lui ca un pat nefăcut, Owen e o bună efigie a disperării. Problema e că personajul lui e o efigie instant, or ideea era ca el să înceapă prin a fi un om al sistemului, ca Winston Smith din 1984; filmul nu-şi face timp să intre în detaliile slujbei lui (la Ministerul Energiei), în rutina disperării lui. Tot aşa şi cu disperarea generală care "s-a instalat în momentul în care s-au stins şi ecourile ultimelor voci de pe terenurile de joacă". Fără observaţia asta cam livrescă, aparţinînd unui personaj, nici n-am fi remarcat absenţa vocilor de copii; nu e genul de lucru pe care-l remarci într-un film de acţiune. O asemenea oroare - lumea întreagă redusă la condiţia unui bolnav căruia i s-a spus cu exactitate cît timp i-a mai rămas - cere un aer special - greu, stagnant - în care să crească (în care practic să auzi tic-tacul şi să vezi cum îmbătrînesc oamenii, ştiind că nu lasă decît pustiu în urma lor). Un film atît de dependent de senzaţii tari - în ultimă instanţă, de plăceri - cum e The Children of Men nu poate să cultive decrepitudinea impregnantă, indelibilă, a unui roman ca 1984 sau a unui film ca Blade Runner. Pe lîngă viziunile acelea, umanismul alarmist de-aici nu e decît o poză adolescentină.