Hazardul, poate, ne aduce acum pe ecrane filme româneşti care au premiera pe ultima sută de metri a lui 2006. Motivele sunt însă diverse: n-au fost gata la vreme, n-au avut loc de alte premiere româneşti, nu şi-au găsit loc în orarul producătorilor. Printre ele şi două debuturi semnate Ruxandra Zenide şi Radu Potcoavă. Să le vezi filmele aproape unul după altul înseamnă inevitabil să le compari. Dacă filmul Ruxandrei Zenide e aerisit şi curat, fără a avea adîncime ori un stil anume, filmul lui Radu Potcoavă (Happy End) are "amplitudinea" şi ambiţia producţiilor TV cu intrigă poliţistă.
Debutul în lungmetraj al Ruxandrei Zenide (născută în 1975, stabilită în Elveţia) ajunge pe ecranele româneşti după o cohortă de festivaluri internaţionale, cu premii culese la Geneva, Bordeaux, Cottbus, Napoli sau Milano, şi după ce a fost deja distribuit în Elveţia, SUA, urmînd să ajungă în curînd şi în cinematografele din Germania, Turcia şi Noua Zeelandă. Filmul e produs de Cătălin Mitulescu prin Strada Film (e, de fapt, coproducţie româno-elveţiană) şi marchează şi debutul în cinema al tinerei actriţe Dorotheea Petre, descoperită pe cînd era (şi mai este) studentă la UNATC.
De acord, Dorotheea Petre este fotogenică, camera o iubeşte - cum se spune. Sunt de asemenea de acord că Valentin Popescu e un bun actor de cinema, că imaginea lui Marius Panduru este foarte frumoasă, "magic hour"-ul copt e amplu exploatat de cinemascop. Sunt iarăşi de acord că povestea promitea simplitate şi dramatism reţinut, contras în viaţa aspră din Deltă şi în persoana adolescentei în floare - reţinută şi cu vorbele, şi cu gesturile - pe care tatăl, mecanic auto, încă o doreşte băiat. Din păcate, filmul rămîne frumos fără a avea amplitudine sau profunzime şi, mai nefericit, naturaleţea aşteptată. Povestea scrisă de elveţianul Marek Epstein (cu dialoguri supervizate de Andreea Vălean) nu pare nici că s-ar petrece la Sulina, nici la Geneva, nici în altă parte. Filmul e curăţel şi foarte îngrijit fără a fi original şi fără a impune un stil. Mai mult, povestea Rynei (o fi nume românesc?) nu se impune prin tragismul ei, ci are chiar aşa dură cum e un aer trendy, cool.
Fără greşeli, dar şi fără sare şi piper, Ryna poate impresiona un public care n-are nici o imagine despre România, dar cred totuşi că publicul de la noi caută - într-un film românesc - dincolo de poveste - o marcă a locului.