Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Biloxi Blues

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu vă urăsc cu toată dragostea...! - Biloxi Blues


decembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"... Nu cu iubire-ţi aperi patria!" declara celebrul Plutonier din antologicul spectacol Am să mă întorc bărbat montat de Vama Veche pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în 2002 - primul (şi unicul, deocamdată) rock opera românesc integral (fără să uităm recentul Jesus Christ Superstar, adus astă vară pe scena ARCUB de Adrian Pintea şi studenţii U.N.A.T.C., pe cunoscuta partitură a lui Andrew Lloyd Weber). Dacă Tudor Chirilă, ca solist vocal al formaţiei (scindată recent în Vama şi Trupa Veche), acoperea atât rolul recrutului sinucigaş Andrei Gavrilă cât şi pe cel al abuzivului Plutonier, acesta din urmă îi oferea totuşi o şansă mult mai consistentă actorului Tudor Chirilă, care, cu acel prilej, reuşea să compună una dintre cele mai detestabile măşti ale brutalităţii cazone.

În acelaşi an 2002, pe scena Teatrului de Comedie, vedea luminile rampei spectacolul A fost odată în Brooklyn, după piesa Brighton Beach Memoirs a uriaşului Neil Simon. În regia Iarinei Demian şi cu acelaşi Tudor Chirilă în distribuţie, comedia amar-duioasă, de inspiraţie semi-autobiografică, a lui Simon consta într-o serie de scene din viaţa familiei de evrei americani Jerome, în perioada îngrijorătoare a ascensiunii nazismului în Europa. Cu acel prilej, surprindea plăcut tânărul student la actorie Paul Ipate, care-şi asuma sarcina titanică de a purta pe umeri întregul spectacol, în calitate nu numai de personaj principal, ci şi de narator: Eugene Morris Jerome, fiul adolescent al familiei.

În acelaşi demers autobiografic, autorul a urmărit viaţa eroului său în următoarele două piese ale trilogiei Brighton Beach: Biloxi Blues şi Broadway Bound. Maturizându-se treptat, tânărul Eugene trece prin experienţa serviciului militar, pentru ca în final să se realizeze ca dramaturg - asemenea creatorului şi modelului său, ajuns cunoscut în lumea întreagă ca "regele comediei de pe Broadway". Evoluţia eroului o trasează şi Teatrul de Comedie din Bucureşti, care în această stagiune ne oferă spectacolul Biloxi Blues, pus în scenă de aceeaşi echipă: Iarina Demian regia, Paul Ipate în rolul lui Eugene, şi Tudor Chirilă în rolul... nu al lui Stanley, fratele mai mare prezent în prima piesă, ci al Sergentului Toomey - un autentic alter-ego al Plutonierului din A.S.M.I.B.

Asemenea primei piese, şi Biloxi Blues e construită sub forma unei succesiuni memorialistice de scene din viaţa unui nucleu restrâns de personaje. În locul familei Jerome, întâlnim aici noua "familie" a lui Eugene, cei câţiva camarazi de armată împreună cu care suportă lunile de instrucţie anterioare plecării pe front. Firul narativ al piesei este în mod deliberat destul de convenţional (simpla jalonare a procesului de formare cazonă), servind doar ca un pretext pentru organizarea celor câteva scene semnificative din viaţa personajelor: trenul spre unitate, sosirea în cazarmă şi prima întâlnire cu Sergentul, dormitorul, cina, spălătorul, sectoarele, marşul, camera prostituatei din oraş, cancelaria Sergentului şi, într-un final, peronul de la care pleacă trenul spre front. Fiecare dintre aceste spaţii prilejuieşte alte şi alte situaţii umane, confruntări între personaje, relevări de sentimente, gânduri şi idei - astfel încât, în ultimă instanţă, piesa şi spectacolul urmăresc mai degrabă o orchestraţie psiho-afectivă decât epică; ceea ce face cu atât mai percutante concluziile finale.

Căci, într-o primă fază, spectacolul poate induce în eroare. Avem de-a face cu glumele grobiene ale soldaţilor, cu sugestii ale promiscuităţii de tip cazon, cu paiaţeriile brutale ale sergentului, cu farsele şi jocurile îndoielnice de dormitor. Un spectator neavizat s-ar aştepta la o simplă glosare superficial-hazoasă peste micile mizerii ale armatei. Dar, treptat, demersul autorului dobândeşte profunzimi nebănuite şi tot mai accentuate. Printr-un paradoxal paralelism invers cu procesul de spălare pe creieri propriu lumii militare (şi aplicat cu deliberare de către Toomey, inclusiv prin aberaţii disciplinare menite să învrăjbească soldaţii şi să le distrugă personalitatea la nivel atât individual cât şi colectiv, transformându-i într-o turmă gregară şi manipulabilă), pe măsură ce instrucţia avansează, se conturează tot mai puternic personalităţile tinerilor: polonezul rudimentar şi robust, mulatrul semi-irlandez delicat şi vulnerabil, suspectul de homosexualitate, cei doi evrei cu problemele lor etc... Totodată, fantoşa gălăgios-zbuciumată a Sergentului începe, la rândul său, să se deschidă asemeni unei Matrioşe ruseşti, lăsând să transpară crâmpeie din lumea sa interioară... Comentariul intermitent al lui Eugene Jerome / Neil Simon punctează cu precizie ideile principale ale dezumanizării/reumanizării soldăţeşti, şi pe măsură ce momentul plecării la luptă se apropie, în mod subtil tensiunile se amplifică. Rămâne semnificativ în acest sens momentul culminant al piesei, cu beţia lui Toomey şi strania răsturnare (de situaţie şi condiţie) liber asumată a personajului - finalizată prin ieşirea sa din scenă (în piesă şi, după cum va sugera epilogul, şi în viaţă). Practic, în acea scenă din camera Sergentului se finalizează ciclicitatea de tip Catch 22 (paralelismele cu Joseph Heller şi Mike Nichols nu lipsesc) a vieţii în armată, sau a armatei ca viaţă.

Aşa cum ne-a obişnuit din montările sale anterioare, regizoarea Iarina Demian se dovedeşte din nou o acută şi subtilă analistă a umanităţii oricărei piese şi dinamicii personajelor. Mozaicul simplu (dar deloc simplist) al celor câteva scene din Biloxi Blues este citit cu sensibilitate şi penetranţă, identificându-i-se acele resorturi care propulsează vivacitatea şi adevărurile esenţiale ale piesei. Cei câţiva soldaţi ce gravitează între polii opuşi Eugene şi Toomey (axă asupra căreia intervine perpendicular incidenta feminină, reprezentată de prostituata Rowena şi neprihănita Daisy), formează tot atâtea universuri umane capabile să genereze forţe gravitaţionale în continuă creştere. Tensiunile astfel create sunt paginate printr-o concepţie regizorală extrem de economică şi sobră - o scenă esenţialmente goală, mobilată modular de câteva obiecte plurifuncţionale care compun dormitoarele, sala de mese şi celelalte spaţii, dar mai ales cu aportul unui ecleraj discret şi savant dozat, care potenţează totul prin jocuri de lumini, umbre şi culori (din nou, sub coordonarea lui Tudor Chirilă). În ton cu energiile interioare ale textului, regia atinge şi ea cota maximă în scena penultimă, a confruntării finale cu Toomey - apogeul flotărilor, marcat printr-o dramatică schimbare a cheii de lumină, ca direcţie şi culoare, transformă oamenii de până atunci într-un fel de târâtoare groteşti, amintind în acelaşi timp de insecte şi, poate nu întâmplător, de monştrii bondoc-bipezi ai lui Bosch.

Trupa care evoluează prin această topografie semiotică este compusă integral din tineri, cu toţii distribuiţi atent şi denotând date artistice incontestabile. Aşa cum remarcam şi în analiza filmului Hârtia va fi albastră (debutul său ca actor principal de cinema), Paul Ipate s-a desprins definitiv de micile ezitări de pe vremea când "a fost odată... în Brooklyn", stăpânind cu siguranţă, dezinvoltură şi expresivitate a doua etapă din viaţa lui Eugene Jerome şi acelaşi rol de raisonneur şi agent coagulant al întregului spectacol. Antagonistul său, Tudor Chirilă, jonglează cu noi procedee de caracterizare a paradigmaticului "Plutonier", încarnând un Sergent Toomey şi mai bogat în nuanţe decât antecesorul său din A.S.M.I.B. Dacă în prima instanţă actorul-cântăreţ făcea uz de fluxul muzical al partiturilor pentru a-şi înscrie personajul pe sinuozităţile muzical-coregrafice ale acestor umanoizi cvasi-automatizaţi care sunt cadrele militare, de astă dată actorul-pur-şi-simplu realizează acelaşi tur de virtuozitate cu mijloacele mult mai dificile, prin autonomia lor, ale teatrului de proză. Tiradele lui Toomey curg ca nişte torente bolovănoase de munte, urmând logica simplificată şi agresivă a gândirii cazone, iar personajul îşi plimbă în acelaşi ritm prin scenă făptura obtuză, de la o ipostază la alta a autorităţii declarative. În plus, textul lui Neil Simon prilejuieşte, aşa cum am mai spus, punctarea câtorva sugestii lăuntrice de umanitate pe care Tudor Chirilă le fructifică mai ales prin momente de tăcere ezitantă între câte două partide de răgete, sau prin vibraţii enigmatice ale privirii dincolo de masca opacă a omului-uniformă.

Fiecare cu propriile lui sensibilităţi şi subtilităţi, Constantin Diţă, Bogdan Cotleţ, Radu Iacoban, Dan Rădulescu şi Andrei Vizitiu izbutesc portrete credibile şi consistente, presărate tot timpul cu sclipiri de umor spontan şi savuros (şi, în plus, cu admirabila capacitate de a glumi mârlăneşte fără pic de vulgaritate sau alte căderi în inestetic). Ca o fatală reiterare a "Curvei regimentului" din A.S.M.I.B., Caroline Gombe propune o foarte interesantă vivandieră: Rowena, prostituata pragmatică fără cinism şi caldă fără dulcegării, care-şi face meseria cu o fermecătoare onestitate. La antipozi, fecioara catolică Daisy, îşi structurează doar din două scene parcursul îndrăgostirii de Eugene, într-un registru de gingăşie suavă prin care transpar tot mai puternic elementele unei mari forţe interioare - până la susţinerea apoteozei din final: despărţirea pe peron, sub ameninţarea fatidică a trenului care va duce soldaţii spre Europa sau Pacific... Deşi dispune de o economie mult mai redusă a desfăşurării personajului, Ioana Barbu se situează deja la un nivel superior lui Alex din Legături bolnăvicioase, ca vigoare şi complexitate artistică, încă o dată confirmând perspectivele unei actriţe în plină ascensiune.

Singurele zone în care spectacolul dă semne de neîmplinire se revendică, din fericire, nu de la dramaturgie sau teatru, ci de la traducere - i-am atrage atenţia Loredanei Tiron că "novel" înseamnă "roman", nu "nuvelă" (de Agatha Christie), că "barracks" se traduce prin "cazarmă", nu "barăci", că omniprezentul "Wrong!" rămâne mult mai aproape de adevăr sub forma "Prost!" sau "Aiurea!", decât "Greşit" - şi că, în general, e nevoie de multă experienţă pentru a face un slang anglo-saxon atât de specific cum e cel militar să sune firesc în română; sub acest aspect, mai ales în prima parte a spectacolului, subzistă o serie de momente în care se cam simte că băieţii sunt românaşi de-ai noştri care încearcă să-şi imite camarazii din U.S. Army.

Din fericire, această impresie uşor dezagreabilă se estompează spre final, când temperatura dramatică a spectacolului creşte şi substratul său ideatic se încheagă într-un mesaj incisiv şi compact. Nu întâmplător, şi nici în numele vreunui artificiu stilistic, am început această analiză prin recursul la Plutonierul din A.S.M.I.B. Polaritatea creată între cele două personaje şi, împrejurul lor, cele două viziuni scenice (imageria din Biloxi Blues rimează adeseori, compoziţional şi cromatic, cu cea din neuitata rock opera), departe de a se mărgini la reiterare sau autopastişare, valorifică şi semnifică. În fond, ambele spectacole vorbesc despre personajul autorităţii în armată - dar contextele diferă fundamental: tragedia lui Andrei Gavrilă se desfăşoară în aberaţia anacronică a unei armate de factura celui de-Al Doilea Val tofflerian, masificată, mecanicizată şi abrutizantă, care se perpetuează în timp de pace, la răscrucea mileniilor, când Al Treilea Val ne-a luat pe creasta lui cel puţin la nivel uman şi individual, dacă nu şi social. În schimb, Eugene Jerome şi Sergentul Toomey coexistă în plin război mondial din toiul Valului Secund, când de severitatea instrucţiei şi rigoarea disciplinei depindea literalmente viaţa fiecăruia şi a tuturor. Câtă vreme Plutonierul e un dinozaur, Toomey era un "rău necesar". Spunea cineva, la un moment dat: "Armata nu e rea - rău e numai războiul". Biloxi Blues comunică şi demonstrează din nou, cu limpezime şi forţă, că dacă războiul e într-adevăr rău, armata nu este decât la fel de răul său... rezultat? Sau cauză? Sau... şi una şi alta?

(5 decembrie, 2006, h. 22:00-23:58
Bucureşti, România
)






 Toate articolele despre Biloxi Blues


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 Biloxi Blues: filmul sau piesa?, Lucian Mircu
 Galerie foto - Biloxi Blues, Alexandra Sandu
 De la cer la pământ - reacţii la Biloxi Blues, Mihnea Columbeanu
 Dans de armată - Biloxi Blues, Cristiana Gavrilă
 Cum mi-am petrecut armata - Biloxi Blues, Răzvana Niţă
 Toate articolele despre Biloxi Blues


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer