De la cer la pământ - reacţii la Biloxi Blues

Din punct de vedere al cititorului de critică teatrală - sau, la un nivel mai general, al omului de presă - perspectivele ar fi putut părea descurajante: un spectacol atât de limpede şi echilibrat, cu ambiţii oneste de act teatral rafinat, lucrat în filigran pentru a sonda umanitatea unui grup de personaje, aşa cum le-a conturat, în tuşe sumare dar precise, marele maestru al comediei de pe Broadway, Neil Simon, nu putea induce decât comentarii pozitive. Or, ştim că, de multe ori, atributul de "controversat" aduce în sală mai mulţi spectatori decât laudele decente (căci Biloxi Blues n-ar fi avut cum să incite la osanale deşănţate, ca în cazul atâtor valori fabricate şi umflate cu pompa). Era şi este, în sine, un spectacol care trăieşte prin el însuşi, nu prin istericale laudative sau înjurături incitante ale diverşilor comentatori - în esenţă, e un spectacol de analizat.

Şi totuşi, avem neplăcuta surpriză de a constata că până şi o creaţie scenică de o rotunjime impecabilă poate da naştere unor hârtoape cronicăreşti, cel puţin acolo unde organul analitic stă în suspensie cam de multişor. Căci ce descoperă cititorul suplimentului Timpul liber al României libere, sau internautul dornic de comentarii despre Biloxi Blues, în momentul când Google îl paraşutează pe site-ul www.port.ro?

Respectabilul site cultural găzduieşte două comentarii ale spectacolului. Asupra celui dintâi (preluat de altfel, şi de LiterNet) voi stărui numai pentru a remarca deplina adecvare faţă de subiect: sub titlul Cum mi-am petrecut armata, Răzvana Niţă discută clar şi precis coordonatele piesei şi spectacolului, vibrând pe aceeaşi lungime de undă cu suflul regizoral al Iarinei Demian şi cu dimensiunile afective ale personajelor, atent transmise spectatorului. (Merită să cităm: "Dincolo de orice, spectacolul de la Comedie este povestea sinceră, de o melancolie temperată dar reală, specifică unei rememorări, a unei inocenţe pierdute.") Analiza ei reuşeşte, doar în câteva paragrafe, să-i comunice cititorului o imagine fidelă şi incitantă a scenei pe care evoluează atât de organic trupa celor câţiva actori tineri animaţi atât de concepţia şi practica regizorală a spectacolului, cât şi de spiritul cooperant al colegului lor mai matur, Tudor Chirilă. Autoarea mai subliniază: "o comedie sensibilă, un story adevărat, emoţionant (...) dar (...) mai ales o izbândă a Iarinei Demian, puternică, fragilă, vie, de neoprit. (...) Merită să porniţi într-o călătorie înapoi în timp, în vremea când, cu raniţa în spinare şi multe vise în suflet, tinerii recruţi învăţau să păcălească timpul. Şi să danseze."

Citind cronica Răzvanei Niţă, orice spectator de teatru se simte dornic să ia contact cu Biloxi Blues - ceea ce, în fond, se înscrie printre menirile oricărui asemenea articol. Cel puţin în afară de cazurile unor eşecuri atât de dezastruoase încât criticul ar avea datoria legitimă să vegheze la integritatea mintală a publicului, cu avertismente gen: "Staţi acasă! Mai bine uitaţi-vă la Dan Diaconescu! Nu puneţi piciorul în sală!" etc.

Se întâmplă însă ca tocmai o asemenea reacţie să solicite, faţă de alţi potenţiali cititori ghinionişti, textul juxtapus frumoasei analize a Răzvanei Niţă, text preluat din Timpul liber şi iscălit de o venerabilă scribulice a presei române din ultimele decenii, Ileana Lucaciu pre numele dânsei - pre numele "dânsei" fiind un calambur şi o figură de stil, căci acu' vreo cinşpe ani, când făcea cronica parlamentară, nu ştia să-i numească pe subiecţii articolelor decât "dânşii" / "distinşii" / "dânşii" / "distinşii", socotind pasă-mi-te că astfel ar accede pe palierul ironiei de bun gust. Noi nu nutrim asemenea ambiţii, aşa că o vom menţiona pe parcursul acestui comentariu cu dragele ei apelative "distinsa" şi "dânsa" - alternativ, ca să nu ne repetăm.

Anii au trecut, şi distinsa tovarăşă (că doamnă... vorba lui Baranga) a revenit la iubirea dintâi: textele despre teatru. Ce constatăm din primul moment când avem inspiraţia de a da click pe linkul respectiv? Păi constatăm că titlul sună: Spectacol pentru liceeni. Ia să vedem...

Inepţia de pornire trozneşte vârtos încă din primul paragraf, unde distinsa declară piesa o "comedie dramatică, tratată simplist regizoral, într-un spectacol parcă dedicat mai mult publicului din licee". Am putea fi îngăduitori, acceptând că dânsa spune "simplist" pentru că sună mai bine, când ea de fapt se gândeşte la "simplu". Greşeala n-ar fi mare, dar e nevoie, totuşi, de mai multă doxă pentru a discerne la nivel conceptual, nu doar lexical, între simplu şi simplist.

Am mai putea şi să ne întrebăm cu ce hârzob s-a pogorât distinsa printre muritori dacă un asemenea spectacol i se pare "dedicat... publicului din licee". E cam totuna cu a spune că Trilogia antică e pentru ţâncii de grădiniţă, şuşele pentru Pleşu şi Patapievici, sau Maestrul şi Margareta pentru Torquemada.

Dar mergem mai departe. Şi ce vedem? Prima jumătate a textului glosează peste date despre autor şi piesă - se puteau afla şi de pe net. Nici un bai. A dat un Google, s-a documentat. O.K. Ceva platitudini pe ici pe colo, în buna limbă de lemn de care distinsa nu putuse să se dezbare nici la sfârşitul mileniului trecut şi nici acum n-a reuşit - drept pildă: "Iarina Demian (...) se manifestă din nou ca un regizor apropiat de tineri, un sprijin pentru afirmarea lor". Mai jos, dăm peste: "Viziunea regizorală impusă de actriţa Iarina Demian dovedeşte o lectură corectă a laturii comice, dar fără profunzime, iar rezultatul este un spectacol amuzant în special pentru tinerii liceeni care până mai ieri erau speriaţi de obligativitatea înrolării în armată."

Ahaaa... aşa mai vii de-acasă! Distinsa nu face decât să plătească o poliţă - în bunu-i nărav practicat osârdios de când mânuieşte ea condeiul (şi, mai recent, de la Chiriţa of Bârzoieni încoace, trecând şi prin cronica lui Ferdinand al VIII-lea, regele Spaniei, căreia-i agăţa tinicheaua "Ambiţii prea mari"). Asta e opţiunea etică a dânsei: de ce să facem noi analiză de teatru, dacă mult mai uşor să băgăm strâmbe - ba chiar, să construim întregul text ca un adevărat îndreptar de lovituri sub centură! Căci nu există comentariu, pe tot parcursul, în care dânsa să nu îmbrace în zahăr şişul, ca să fie mai dulce când i-l înfige-n spate regizoarei spectacolului! Imediat ce zice câte ceva de bine, ştii deja: "Aha, se pregăteşte o măgărie...!" Şi măgăria nu întârzie să apară!

Ce mai zice vajnica? "Chiar dacă nu a aprofundat trimiterile subtile ale dramaturgului la datele biografice ale personajelor, care conţin şi un scop dramatic de analiză socială, marele merit al regizoarei Iarina Demian rămâne alegerea distribuţiei (warning: blabla coming!) prin care scoate la iveală talentul deosebit al unor tineri aflaţi la început de drum creator." Adică un mod strepezit de a-şi agrementa rânjetul cu drăgălăşenii ipocrite gen "Lasă, tu, ce dac-ai făcut scrum budinca, oricum ai pus foarte frumos tacâmurile pe masă!"

Până una-alta, că "dânsa" n-a fost în sală (sau poate a fost, dar era ocupată cu the beauty sleep) se mai dovedeşte şi din următoarea remarcă: "Manevrele schimbării elementelor de decor îngreunează (...) ritmul reprezentaţiei." Zbârci, dânso! Problema asta se întâmpla, cu ani în urmă, în spectacolul lui Matt Layton de la Main Street Theatre, Mansfield, Dallas / Ft.Worth - aici, la Comedie, tablourile se succed cu deplină dezinvoltură. Cum am oareşicare îndoieli că respectiva a avut vreun contact cu montarea din Texas, nu pot decât să presupun c-a găsit pe net şi cronica acelui spectacol, după care sau şi-a zis: "Probabil aşa a fost şi la noi," sau pur şi simplu i s-au făcut ambele varză-n cap.

Alte minuni: "Pe deplin nu este exploatată instalaţia de lumină în unele scene, precum în cea de debut sau în cea a despărţirii lui Jerome de fata de care se îndrăgostise." Dincolo de topica şontoroagă a frazei (treaba asta şi limba română sunt două chestii foarte grele!), distinsa dă cu stângu-n dreptu' la fix de tot: în scena despărţirii lui Eugene (Jerome era numele de familie!) de Daisy, jocurile de lumină mi s-au părut chiar puţin supralicitate - efectele multicolore care sugerează bătăliile şi bombardamentele - nicidecum "pe deplin nu este exploatată". (Continuarea paragrafului, pe care n-o mai reproduc aici, curge la fel de stângaci, sălciu şi truistic. Citiţi-o dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut.)

Mai departe, matroana jonglează cu laude bombastice la adresa actorilor, profitând c-a ajuns pe terenul pe care şi-l alesese ca să zică "de bine". Îl ridică-n slăvi în primul rând pe Bogdan Cotleţ (care e foarte bun, nimic de zis, dar alături de colegii săi, în nici un caz ca vreun vârf monumental al spectacolului; de altfel, prin aceste osanale, distinsa îi desconsideră pe toţi ceilalţi actori, care sunt întru totul la fel de buni), iar pe Paul Ipate, neputându-i găsi nici un cusur, îl laudă... în umbra lui Cotleţ. Printre virgule bramburite şi alte agramatisme, îşi mai aminteşte şi de Ioana Barbu, şi o menţionează - să fie, să se găsească... În schimb, imediat după aia, afirmă că "sunt în spectacol şi scene memorabile" - ca, de pildă: "cea în care (...) prin măsura jocului lui Bogdan Cotleţ [iar!] se reuşeşte şi domolirea exploziilor temperamentale excesive ale lui Tudor Chirilă," care "abia în acest moment (...) îl scoate pe Toomey din tendinţele manieriste strident manifestate la începutul spectacolului."

"Actorul", zice dânsa, "nu a fost sprijinit regizoral să sugereze şi tainele ascunse ale frământărilor sergentului care îi determină comportamentul tiranic." Se cere să repunem adevărul în drepturi. În partitura lui Neil Simon, Toomey nu sugera nici o "taină ascunsă" (distinso, de pleonasme ai auzit?... Da, chiar acum) - era doar un militar tâmpit, dur şi nimic mai mult. Tocmai că regia spectacolului îi construieşte personajului şi o latură umană, mai întâi prin scena plimbării contemplative printre soldaţii care dorm, apoi şi prin felul cum e repotenţată scena culminantă a beţiei, şi în rest, pe tot parcursul piesei, cu ajutorul a numeroase detalii şi nuanţe - pentru a sfârşi cu "epilogul" rostit de Eugene, într-o viziune complet refăcută asupra finalului. Se impune să precizăm că acea scenă din gară există numai în versiunea Iarinei Demian (aia "simplistă" şi "care nu..."!) - la fel ca apogeul scenei Chirilă / Cotleţ cu beţia şi pistolul: flotările (ce reiau, în fiecare seară, aplauze la scenă deschisă minute-n şir), momentul când, exclusiv prin intervenţia regiei, se rotunjeşte umanitatea acestui personaj dezvoltat cam unilateral de Neil Simon, oricât e el de mare ca dramaturg.

Ca atare, atât conceptual cât şi practic, în repetiţii (pentru oricine are un ochi exersat spre a distinge, dincolo de ce se vede la premieră, şi câte ceva din aspectele lunilor anterioare de muncă) a funcţionat mai mult decât un simplu "sprijin" - actorul şi regizoarea au cooperat mutual, strâns, aproape simbiotic, spre a construi împreună personajul. Se şi vede, se şi cunoaşte - pentru oricine ştie cum lucrează laolaltă cei doi. Poţi afirma că această cooperare dă de multe ori rezultate admirabile, iar uneori mai nimereşte pe-alături (ca de pildă în Chiriţa of Bârzoieni, care nu m-a convins deloc) - dar a afirma că, aici, regia "nu susţine" interpretarea e ca şi cum ai spune că tulpina nu susţine floarea, sau trunchiul, coroana copacului.

Mai urmează un recurs la polonic la adresa fermecătoarei Caroline Gombe, a cărei interpretare fină şi delicată, plină de căldură şi umor, învăluieşte într-o frumoasă umanitate, fără clişee de cinism sau edulcorări, personajul arhetipal al vivandierei (cum spuneam şi în cronica mea). Distinsa o expediază din două vorbe: "exterioară, superficială". Şi pentru că orice text care se respectă mai are nevoie şi de-un moţ, dânsa nu se poate abţine să nu mai dea o tiflă finală, chiar în paragraful cel de pe urmă: "trecând peste fragilitatea tratării regizorale a unor situaţii...".

Desigur, pentru cine o cunoaşte, nu-i de mirare la ce se pretează. Distinsa are câte-un parapon pe diverşi oameni de teatru şi scrie doar ca să le-nfigă cuţite-n spate, e evident că foloseşte eticheta de "cronică teatrală" pentru atacuri la persoană. Dar văd că unii naivi, probabil de bunăcredinţă, îi oferă şansele unor asemenea defulări în spaţiul mediatic, zăpăcind publicul şi contribuind la perpetuarea confuziilor de valori.

N. red.: Observăm şi că în cronica Ilenei Lucaciu, Ioana Barbu e creditată a fi fost "lansată cu succes în filmul Legături primejdioase. Ţinem să menţionăm că era vorba de filmul Legături bolnăvicioase, şi că nu ne explicăm cum o asemenea gravă confuzie a putut trece de corectură, nu numai de filtrul unui om de presă cu vechime ca Ileana Lucaciu.

29 ianuarie, 2007, h. 17:00-20:36
Bucureşti, România

---