Esenţă tare - Casino Royale

Noul James Bond, Casino Royale, are misiunea dificilă de a impune un nou James Bond, pe Daniel Craig, şi realizatorii au avut puterea de a începe cu începutul: arătîndu-ne cum şi-a dobîndit 007 autorizaţia de a ucide în interesul Guvernului britanic. Şi-a dobîndit-o ucigînd doi oameni, dar, staţi aşa, nu în stilul cu care v-aţi obişnuit de la Roger Moore (o graţioasă apăsare pe buton, urmată de o măruntă ajustare a cravatei şi de un calambur bine ticluit), ci în alb-negru zguros şi cu mult sînge pe pereţii unei bude: cînd aţi mai văzut dvs. o budă în lumea lui Bond?

La scurt timp după aceste fapte lăudabile îl regăsim în Africa, unde aleargă după un terorist, pe un şantier. (Bond pe şantier! Cînd s-a mai pomenit aşa ceva?) Urmărirea asta lungă, în acelaşi timp ultramodernă (prin stilul de cascadorie îndatorat sporturilor extreme de tip free-jumping) şi de modă veche (prin credinţa corectă şi non-bondiană că trupul omenesc poate să facă mai multe decît orice vehicul), e o scenă de acţiune cum nu s-a mai văzut de mult. Ea culminează cu tentativa teroristului (african) de a se ascunde în ambasada ţării sale şi cu iniţiativa diplomatică a lui Bond de a intra după el şi de a masacra personalul. (Asta unde s-a mai pomenit? Sigur că ideea de Bond e un vestigiu al etosului colonialist ş.a.m.d., dar, pînă acum, producătorii luau măsuri ca să înăbuşe aceste conotaţii.)

După această boroboaţă, comportamentul lui dă semne de regularizare: pleacă în Bahamas (corect), se aşază la masa de joc cu un terorist (corect), îl deposedează pe terorist de maşina lui (corect), care e un Aston Martin 1964 (corect), şi de amanta lui (corect), cu care nu apucă să facă nimic, trebuind să-l prindă pe terorist pînă cînd acesta aruncă în aer un avion. Cor... poftim? Cînd s-a mai pomenit ca Bond să n-aibă timp? Şi, de unde priveam eu, mi s-a părut că nici măcar nu e vorba de timp, ci de chef. Pînă la urmă apare cineva de care are chef: o contabilă din serviciul secret britanic, care se numeşte Vesper Lynd şi care respinge cu hotărîre numele fals de Broadchest (Pieptoasa), inventat pentru ea din raţiuni de securitate. Iarăşi, cînd s-a mai pomenit ca o Bond girl să nu vrea să poarte un nume sugestiv? Ce, Pussy Galore făcea fiţe pentru că o chema Pussy Galore? (Galore înseamnă "din belşug"; cu pussy sînt convins că vă descurcaţi.) Răspunsul este că Vesper (Eva Green) nu e o Bond girl tipică, ci o femme fatale clasică, a cărei menire este să descopere puţina umanitate care i-a mai rămas lui Bond - şi s-o trădeze. Dar pînă atunci, misiunea ei este să-i finanţeze turnirul de pocher împotriva lui Le Chiffre. Le Chiffre (Mads Mikkelsen) e un bancher care sponsorizează terorişti şi care, recent, a pierdut mulţi bani la bursă. Banii erau ai clienţilor săi şi trebuie să-i recîştige. Bond trebuie să-l oprească. Asta-i tot: simplu - banii sau viaţa - nu tu baze spaţiale, nu tu soarta planetei, numai disperarea transpirată, sanguinară, a lui Le Chiffre, şi îndîrjirea lui Bond de a nu muri. La un moment dat, e dezbrăcat şi bătut la testicule; la care spectatorii care-l ştiu numai din filme se vor întreba: ce Bond e ăsta?

E Casino Royale, publicat în 1953, debutul literar al lui Ian Fleming şi al personajului său. Reintrînd în lumea lui Fleming, pentru prima dată din copilărie, prin intermediul acestui film (poate cel mai fidel din serie), m-au şocat două lucruri: faptul că imaginaţia lui era pe cît de adolescentină, pe atît de potentă; şi faptul că, în copilărie, n-ar fi trebuit să am ce căuta în climatul acela de sadomasochism şi fantasme de viaţă pe picior mare. Duelul de la masa de joc e de-acolo, ca şi tortura (tortura era pentru Fleming ce era agricultura pentru Tolstoi), ca şi femeia fatală, ca şi concluzia finală a lui Bond în privinţa ei (o grosolănie bufnind ca o uşă trîntită definitiv peste singura cămară încălzită din inima lui), iar Daniel Craig e primul interpret care găseşte cheia originară a personajului (de fapt, singurul lui mister): faptul că, deşi e dependent de viaţa pe picior mare, ea - adică viaţa - nu prea îi prieşte; n-are relaxarea adevăratului hedonist, în schimb are ceva din intangibilitatea trufaşă - din puritatea negativă - a teroristului. În esenţă, nu e un tip simpatic. Filmele (şi în primul rînd Sean Connery) l-au făcut simpatic: curăţîndu-l de sîngele-şi-maţele-pe-pereţi ale pulp fiction-ului şi cultivînd o nonşalanţă semiparodică, i-au rafinat stilul pînă la artă. Dar nonşalanţa asta l-a dus, în cele din urmă (după plecarea lui Connery), în asemenea prăpăstii de insipiditate şi infantilism, încît această întoarcere la minimalismul blood-and-guts al lui Fleming, cu influenţele lui nobile (sentimentalismul deghizat în duritate al lui Raymond Chandler) şi chiar mai puţin nobile (cruzimea lui Mickey Spillane), pare o elevaţie. Realizatorii au făcut un lucru curajos: au recuperat această superfantasmă numită Bond din mîinile copiilor (care, mai ales în epoca Pierce Brosnan, deveniseră principalii clienţi) şi au redat-o adolescenţilor incurabili pentru care scria Fleming (care scria în primul rînd pentru sine) - adică acelor adulţi care au cea mai mare nevoie de cinema.


Notă: Citeşte şi alte articole cu Bond semnate de Andrei Gorzo:
 Die Another Day sau Viaţa cu Bond
 Un alt fel de viaţă.