Cum sfârşitul de an e tot mai aproape, a cam venit momentul bilanţurilor şi în film. În cele ce urmează câteva dintre momentele cinematografice memorabile pe care ni le-a oferit 2006. Cu menţiunea că mai e încă loc de surprize (Borat?) şi că subiectivismul joacă, inevitabil, un rol netrivial, să vedem aşadar cu ce am rămas.
München vine, de fapt, din 2005 dar, la fel ca alte vreo 3-4 producţii "de marcă", a ajuns pe ecranele româneşti abia la începutul acestui an, în preajma Oscarurilor. Steven Spielberg a făcut în această rememorare a evenimentelor ce au urmat tragicului incident de la Olimpiada din 1972, paradoxal, un film sfâşietor de actual în care fiecare moment al dramei agenţilor trimişi de Israel să execute o serie de indivizi "responsabili" pentru atentat pare să vorbească, neiertând pe nimeni, despre războiul curent împotriva terorii. Că un film atât de acut şi sumbru e semnat de golden boy-ul hollywoodian nu schimbă faptul că München e o mostră rară de cinema cu majuscule şi, definitiv, capodopera unui autor care, deşi nu mai avea nimic de demonstrat, a ales să spună o poveste incomodă şi, cumva, contrară pozitivismului pe care comoditatea ne făcuse să-l considerăm un trademark.
Tot politic, dar plasat în vremea noastră, e şi Syriana (regia Stephen Gaghan), thriller simfonic cu multiple planuri, toate legate de industria petrolieră şi conexiunile acesteia în lumea arabă. Un deget acuzator care reuşeşte să radiografieze lucid şi neiertător păienjenişul de interese şi minciuni din spatele declaraţiilor nobile la ordinea zilei.
Merită menţionat şi al doilea film (ca regizor) al actorului George Clooney, stilatul Good Night, and Good Luck, ce nu se sfieşte să arate acelaşi lucru, dincolo de setting-ul doar aparent retro şi povestea, mai actuală ca oricând, a vânătorii de vrăjitoare McCarthy-iste şi a unui om care a încercat să opună forţei şi aberaţiei puterea cuvântului şi a raţiunii.
Tot la capitolul terorism (subiect fatalmente fierbinte) trebuie amintite extraordinarul Buongiorno, notte / Afacerea Aldo Moro a lui Marco Bellocchio, capodoperă neliniştitoare şi oglindă pentru aceeaşi contemporaneitate răvăşită pe care cinema-ul e tot mai hotărât s-o abordeze, inclusiv prin prisma trecutului care pare, şi aici, îngrozitor de asemănător prezentului şi United 93, adică istoria semi-documentară a ultimelor ore ale pasagerilor avionului care-ar fi trebuit să se proptească în Casa Albă în omniprezentul 9/11 - pe scurt povestea primelor victime conştiente ale acestui nou tip de război.
Ca să nu credeţi că a fost un an 100% politic... Am avut Superman Returns (r. Bryan Singer), o reactivare tuşantă şi poetică a eroului de bandă desenată în cel mai frumos blockbuster al anului şi încă o fotogramă new-yorkeză tipic disconfortantă marca Spike Lee, cu accent pe rasism as usual, de data asta deghizat însă în thriller poliţist ultra-ritmat, Inside Man. O radiografie dulce-amară a mlaştinii de (auto)înşelătorii şi a nostalgiilor adolescentine în războiul fără reguli dintr-o căsnicie destrămată în The Squid and the Whale, dar şi a consecinţelor şi traumelor neasumării unei iubiri, atunci când teama e mai puternică în Brokeback Mountain. Şi un melancolic love story la senectute în uruguayanul Whisky. Un nou Jarmusch, Broken Flowers, la fel de trist & personal şi un nou Woody Allen, Match Point, şocant nu doar prin plasarea în aristocraţia britanică, ci şi prin cinismul uriaş şi revigorant. Revenirea lui Costa Gavras cu Le couperet, fabulă incredibil de dură şi amuzantă despre alienarea corporatistă, dar şi a lui De Palma cu întunecatul Black Dahlia. Şi cel mai aiuritor şi emoţionant Terry Gilliam, Tideland. Ar mai fi, inclusiv trei premiere româneşti, dar despre ele în altă pagină.