Ei, bine, nu e nici o surpriză. De fapt, de ceva timp nu mai e. Box office-ul de final de an aici, în România, arată exact cum ne-am fi aşteptat. Ca şi în 2005, publicul românesc a ales marele şi zgomotosul. Super-ul. Filmele cele mai mult mediatizate. Grandiosul. Entertainment-ul şablonard.
Adică blockbuster-urile, comediile cu super-staruri, filmele de acţiune, aventura fantastică, gigantescă, exotică, exploziile năucitoare (vrăjitoare, maimuţe, piraţi, misiuni, gheişe, X-Meni etc.) etc. Campionul ediţiei e, din nou, mai previzibil decât eşecurile naţionalei de fotbal. Am fi putut paria încă de la începutul anului că mamutul Da Vinci va lua bomboana de pe tort şi că misticismul publicitar va funcţiona ca o hipnoză. De asemenea, topul ne semnalează a nu ştiu câta criză consecutivă a firavei noastre industrii cinematografice. E, din nou, îngrijorător că, la o populaţie de 20 de milioane, triumful suprem - Da Vinci Code - înseamnă 150.000 de intrări. Asta face din orice izbândă una relativă.
Vicecampionul ediţiei 2006 e sequel-ul la Ice Age. Succesul acestei francize, alături de cel al seriei Shrek 2, pare a fi spart blestemul filmului de animaţie de la noi (era un eşec anunţat). Românilor le plac zaharisitele animăluţe vorbitoare, în cea mai pură tradiţie Disney. Şi, o dată pe an, pe undeva pe la sărbătorile legale, îşi smulg vinovaţi plozii din faţa ecranului PC şi-i duc la cinema, la o peliculă cu bune sentimente, crezând că ştiu exact ce le place acestora. Aşa se explică bizara popularitate din acest an al lui Garfield 2.
Alt lucru frapant sunt "performanţele" filmului românesc incredibil de anemice (multipremiata bijuterie a lui Corneliu Porumboiu, A fost sau n-a fost?, o comedie - spumoasă! - a strâns abia 10.000 de oameni). Recordmanul anului rămâne Tudor Giurgiu şi ale sale Legături bolnăvicioase, cu un subiect seducător-transgresiv şi un marketing inteligent îndreptat spre new media (printre care şi un blog foarte bine alimentat).
Altă constatare uşor amară ar fi că gusturile românilor sunt mai convenţionale uneori chiar şi decât ale americanilor şi că valorile critice contează prea puţin. Iată câteva din filmele unanim masacrate de critici, succese aproximative de public sau falimente totale în SUA, care aici au făcut încasări substanţiale: Click - Zapând prin viaţă, Failure to Launch / Cum să dai afară din casă un burlac de 30 de ani, Break-Up, Fast and the Furious: Tokyo Drift şi calamitatea Basic Instinct 2 (aproape 40.000 de bilete, în condiţiile în care Caché sau Capote au vândut, cu chiu cu vai, vreo 2.000). Ne-am putea hazarda să spunem că românii nu sunt, pur şi simplu, consumatori de cinema, dacă n-am vedea că de la cei mai amărâţi liceeni, la oamenii de publicitate cu buzunare largi, cu toţii au pe computer sau iPod ultimele release-uri (uneori chiar înainte de premiera lor oficială).
Nu ştiu dacă s-a făcut vreun studiu demografic în ceea ce priveşte publicul autohton, dar ceea ce demonstrează acest clasament - şi altele din alţi ani - e că el este în mare parte juvenil (majoritatea peliculelor sunt echivalentele pe celuloid ale unui parc de distracţie). Să ne mirăm, deci, că distribuitorii au reţineri să aducă pelicule adulte?
Una peste alta, eu mă întreb: ce face românul? La cinema nu se prea duce, cărţi nu prea citeşte, reviste nici atât, de TV s-a plictisit (dovadă audienţele în cădere liberă) şi nici natalitatea nu e în creştere. Downloadează în draci sau alergă tot timpul după bani? Poate aveţi voi alte răspunsuri mai valabile.