Drumul spre Guantanamo / The Road to Guantanamo e dintre acele filme despre care se spune că sunt "necesare". Violente, dar oportune pentru că pun punctul pe "i". Britanicul Michael Winterbottom, premiat la Berlin pentru In This World - odiseea unui băiat afgan care ia calea Marii Britanii - revine trei ani mai tîrziu la acelaşi areal geografic, circumscris celei mai proaspete presiuni a prezentului. Stilul său din In This World, în buza documentarului, evoluează şi explodează sub capacul realităţii. Împreună cu celălalt autor al filmului, Mat Whitecross, Winterbottom amestecă imaginile de arhivă cu cele fictive (dar filmate ca pentru reportajele de televiziune), jalonînd acţiunea după mărturisirile a trei dintre cei patru eroi - reali - ai evenimentelor. Această opţiune stilistică poate deruta spectatorul, dar tinde în abstract să anuleze graniţele dintre realitate şi ficţiune. Poate pentru că realitatea a ajuns să depăşească azi ficţiunea.
Eroii filmului sunt trei tineri britanici de origine pakistaneză, deţinuţi timp de doi ani, fără nici o acuzaţie oficială, la Guantanamo Bay, în Cuba, şi trecuţi prin iadul unui tratament despre care credeam că a fost epuizat o dată cu al doilea război mondial. Filmul e un road-movie, lucru pe care nu-l aflăm atît din titlu cît din prima secundă. Intră direct în subiect, fără introduceri, şi îşi epuizează etapele fără concluzii intermediare. De altfel, nici la final n-are vreo concluzie, ar mai fi nevoie?, totul e translucid în odiseea tinerilor inocenţi, maltrataţi şi chinuiţi în numele luptei împotriva terorismului. Ei n-ar putea fi singurii - filmul nu mai trebuie s-o spună. În februarie 2006, cînd a avut premiera la Berlin (unde a şi fost premiat pentru regie) se ştia deja de tratamentul aplicat celor de la Guantanamo şi mai ales de faptul că mulţi puteau fi ţinuţi fără nici o probă de vinovăţie. Filmul a contribuit şi la lenta schimbare de percepţie asupra mijloacelor folosite de SUA, susţinute Marea Britanie, în trîmbiţatul război împotriva terorismului.