Primo, povestea celor 3 prieteni musulmani din Tipton, Birmingham (unul s-a pierdut undeva pe drumurile prăfuit/bombardate ale Afganistanului) plecaţi în Pakistan pentru o nuntă, nimeriţi în Kunduzul asediat printr-o serie de coincidenţe nefericite (zic ei şi ceva numit prezumţie de nevinovăţie) şi aterizaţi pentru 2 ani în lagărul pentru presupuşi terorişti de la Guantánamo era prea tare ca să nu ajungă film.
Secondo, versatilul şi inegalul Wintebottom povestea nu demult (In This World) drumul infernal al unor musulmani din tabăra de refugiaţi afgani din Peshawar spre o lume mai bună, i.e. Regatul Unit, unde se arăta pe cât de empatic pe atât de reţinut în a da sentinţe. Se mulţumea să te facă să simţi şi tremuri la unison cu ei, pas cu pas. Ceea ce făcea din ITW unul dintre rarissimele mari filme umaniste.
Terzo, inflamarea, tipic gauche-istă, în faţa călcării în picioare a oricăror drepturi cetăţeneşti (ori chiar omeneşti!) în numele combaterii terorismului e de înţeles, iar eu una sînt chiar dispusă s-o cauţionez, dar nu face cinema. Nu că n-ar exista scene frapant/poetice vizual - oraşele dărăpănate din patria talibanilor, episodul din camionul în care prizonierii "periculoşi" sînt îngrămădiţi şi sigilaţi precum odinioară evreii în trenurile naziste, transportul aceloraşi, în nişte secvenţe desprinse parcă din picturile lui Helnwein, rap-ul politic (cum altfel?) al unuia dintre deţinuţi printre gratii. Dar grosul acestei docudrame sigur necesare, regretabil ratate însă, păcătuieşte enorm printr-o viziune maniheistă cînd vine vorba despre tot "aparatul" poliţienesc american (şi kafkian) cu care se confruntă băieţii. Nu că m-aş îndoi de realitatea ororilor şi abuzurilor prezentate (cine mai poate, după Abu Ghraib?!), dar sînt atît de schematic puse în imagini şi aşa prost jucate (de partea US, necunoscuţii care-i interpretează pe puşti sînt foarte naturali şi credibili) încît nu funcţionează deloc, cinematografic vorbind. Ba chiar sabotează o bună parte din potenţialul uriaş al istoriei. Căci, se ştie, militantismul nu prea face casă bună cu arta. Prim-planurile adevăraţilor Tipton Three povestind punctează filmul şi, în simplitatea lor, sînt cele mai puternice şi intense momente. Drept care cred că aş fi preferat să văd TRtG făcut de un Kevin Macdonald sau o Kim Longinotto. Ori chiar Nick Broomfield. Oricum, un documentarist care să ştie să-şi dozeze indignarea. Păcat.