Primele secvenţe din docudrama The Road to Guantánamo conţin mai multă viaţă neferchezuită, parcă prinsă din zbor, decît un sezon întreg de filme obişnuite. Unul dintre regizori este Michael Winterbottom, care de felul lui nu face filme obişnuite. Pînă şi în ecranizarea lui după Thomas Hardy, Jude (1996), se simţea o anumită spontaneitate neacademică, o impacienţă în faţa uzanţelor ecranizării englezeşti bine făcute şi, în ultimii ani, neastîmpărul pare să se fi radicalizat, împingîndu-l cînd la încercări nobile, mai mult sau mai puţin sinucigaşe, de a evada din corsetul cinematografului narativ tradiţional (9 Songs), cînd la momente - chiar şi mai eroice - în care pare a-şi asmuţi camera, pur şi simplu, asupra acestei lumi pe care filmele "bine făcute" s-au obişnuit s-o ignore. In this World e, de altfel, titlul unuia dintre cele mai bune filme ale sale - o docudramă (din 2003) care reconstituie călătoria unui mic refugiat afgan din Pakistan în Marea Britanie.
Acum, Winterbottom s-a hotărît să se întoarcă - pe urmele a patru cetăţeni britanici de origine pakistaneză, care în toamna lui 2001 au călătorit în Pakistan (unde unul dintre ei trebuia să se însoare) şi apoi, din pură sminteală tinerească, au trecut graniţa în Afganistanul care stătea să cadă. Reconstituirea căderii, din perspectiva celor patru băieţi prinşi sub dărîmături, e un tur de forţă: Winterbottom şi co-regizorul său Mat Whitecross taie foarte repede de la o secvenţă la alta, ca şi cînd o ţară întreagă, fugind din calea bombelor, s-ar înghesui să intre în camerele lor, dar găsesc întotdeauna timp pentru micul detaliu, aparent nescenarizat, de viaţă normală (unul dintre băieţi gîdilînd cu piciorul nasul altuia în timp ce stau claie peste grămadă într-un adăpost) şi, cu un buget minimal, conferă imaginilor nocturne de bombardament un fel de radianţă extraterestră. În săptămînile acelea de orbecăire prin Afganistan, unul dintre băieţi dispare. Ceilalţi trei sînt arestaţi şi duşi la baza aeriană din Kandahar, unde sînt interogaţi cu arma la tîmplă, dezbrăcaţi şi alergaţi cu cîini, puşi să stea zi şi noapte în poziţia ghemuit, împărţiţi (după criterii nebuloase) în răi şi foarte răi şi, în cele din urmă, trimişi la închisoarea militară din Guantánamo Bay, Cuba, unde coşmarul (cuşti în loc de celule, ofense religioase, manipulări psihologice, interogatorii peste interogatorii) o ia de la capăt. Şi durează doi ani. La rîndul său, filmul operează prin repetiţie, pistonare, ciocănire; vrea să înfigă în conştiinţa publicului, ca pe un piron, fiecare detaliu al înfrîngerii morale suferite de America la Guantánamo.
Nu contest legitimitatea acestei intenţii. Cîteva lucruri sînt clare acum în legătură cu Guantánamo: că majoritatea prizonierilor (75% din ei, în aprecierea unui fost anchetator intervievat de reportera Jane Mayer de la New Yorker) nu deţineau nici un secret interesant; că n-a funcţionat nici o prezumţie de nevinovăţie - dacă erau acolo însemna că sînt terorişti; şi că, în ceea ce priveşte abuzurile, n-a fost vorba despre scăpări, ci despre ceva sistematic. Toate astea meritau să ştirbească onoarea Americii şi nu trebuie să fii antiamerican ca să vezi utilitatea unui film care răsuceşte cuţitul în rană. Problema e că răsucirea cuţitului nu e acelaşi lucru cu explorarea rănii. De exemplu, anchetatorii sînt prezentaţi ca o serie de feţe împietrite, interşanjabile; de acord, aşa trebuie să-i fi perceput deţinuţii, dar nu era de datoria filmului să pătrundă puţin dincolo de suprafeţe? Ce-ar fi găsit? "O imensă frustrare", după cum declara (tot pentru New Yorker) un ofiţer de informaţii. "La momentul acela, nici măcar nu înţelegeam ce este Al Qaeda. Credeam că toţi deţinuţii sînt lideri" Cîteva aluzii la bulibăşeala asta ar fi fost binevenite în prezentarea metodică, snopitoare, făcută de Winterbottom şi de Whitecross; condamnarea nu şi-ar fi pierdut din energie, ci ar fi cîştigat în dramatism. Mi s-ar putea răspunde că singura datorie a realizatorilor era să ne facă să înţelegem ce e în minţile şi în inimile oamenilor care trec prin asemenea experienţe, dar atunci cum se face că, deşi sînt intervievaţi pe larg, nici la final nu ştim cine sînt aceşti oameni? Interviurile acelea nu ne ajută să înţelegem, de exemplu, ce era în capul lor atunci cînd s-au hotărît să meargă în Afganistan: OK, parascovenii tinereşti care, indiferent în ce-or fi constat, nu le schimbă statutul de victime inocente, dar faptul că realizatorii preferă să nici nu întrebe în ce-au constat sugerează că ei nu vor să-i vadă pe băieţi decît ca victime (lucru confirmat şi de flashback-urile standard, neinformative, cu momente fericite, care întrerup din cînd în cînd calvarul ca într-o melodramă mută). Şi mai e o problemă: rostul acestui gen de film e să sensibilizeze publicul larg, or e genul de film care nu ajunge niciodată la publicul larg (cu atît mai puţin de Sărbători). Ajunge la oameni care sînt deja informaţi şi convinşi (şi nici nu le au cu Sărbătorile). Restul se duc la James Bond şi să mă ierte Dumnezeu, dar nu-i pot judeca prea aspru.