Greu de clasat - Marie Antoinette

Marie Antoinette de Sofia Coppola este greu de clasat, dar e, cert, unul dintre cele mai frumoase filme ale anului. Regizoarea scenaristă a ajuns la această formă a lui, volatilă, cu multă substanţă sublimată, la capătul unei documentări laborioase care a inclus şi biografia Antoniei Fraser (dar, se pare, nu şi pe cea a lui Stefan Zweig.).

Pînă la urmă, însă, în creuzetul cineastei aflate la al treilea lungmetraj au rămas senzaţii, parfumuri şi culori. Sofia Coppola o înţelege pe Marie Antoinette din spatele pielii sale pudrate, pe dinăuntrul universului ei mobilat cu hăinuţe roz, pantofi Manolo Blahnik (ei bine, da!), prăjiturele rococo şi tot felul de senzaţii pastelate. Este universul unei tinere femei a cărei singurătate e atît de etanşă încît nu poate fi înţeleasă decît trecînd cu grijă în spatele geamului bulei sale de aer, geam pe care cele enumerate mai sus stau lipite ca florile de gheaţă.

Filmul nu se sprijină pe acţiune, dar spaţiile sale libere sunt ocupate de imaginea extrem de elegantă a lui Lance Acord, de scenografie şi costume, de coloana sonoră care amestecă extravagant, dar nu inoportun, Vivaldi cu New Order, The Cure şi Bow Wow Wow, de scenariul în ale cărui cute îşi fac loc şi apropouri deştepte, delicate la lumea de azi, cu gălăgia ei politică ori cu gălăgia show-biz-ului. Marie Antoinette e surprinsă în întreaga ei fragilitate, ca o vedetă fără voia ei, victimă a unui destin care ia mai mult decît oferă.