Coridor spre eşafod - Marie Antoinette

Ceea ce reuşeşte Sofia Coppola, în primul rând, cu acest controversat Marie Antoinette (francezii l-au primit, astă primăvară, la Cannes, cu exclamaţii indignate, pe motiv de anacronisme şi neadevăr istoric, reacţie care a făcut un critic american să se întrebe dacă Robespierre nu era şi el prin public) este fixarea definitivă în memoria cinefilă a unei făpturi larger than life, cum a fost cea mai hulită regină a Franţei.

Biografiei romanţate scrise de Lady Antonia Fraser (un personaj el însuşi fascinant şi cu ceva sânge albastru în vene) - Marie Antoinette: The Journey -, regizoarea-scenaristă îi suprapune acuta ei capacitate de contemplare a sufletului feminin la indescriptibila vârstă a adolescenţei, lucru pe care l-a mai reuşit briliant de două ori, în The Virgin Suicides şi Lost in Translation. Filmul este subiectiv - în sensul cel mai bun, al susţinerii asumate şi totale a unui punct de vedere foarte personal şi impecabil argumentat. Fiica lui Coppola are inspiraţia de-a porni cu armele artistului şi nu ale istoricului în evocarea acestei făpturi ingrat sacrificate de conjunctură. Chiar dacă eterna revoltă a maselor împotriva elitelor rămâne fascinantă pentru cronicari, filmul o are drept eroină doar pe regina copleşită de tristeţe şi singurătate. Escamotând cu eleganţă aspectul cancanier al biografiei suveranei (rămasă celebră prin replica: "Dacă ţăranii n-au pâine, atunci să mănânce cozonac" - pe care tot mai mulţi istorici o consideră scoasă brutal din context), regizoarea se opreşte asupra traseului ei tragic, alcătuind unul dintre cele mai interesante, graţioase, intense şi melancolice portrete din cinematograful contemporan. Marie Antoinette la 14 ani, dezbrăcată de hainele şi amintirile de acasă, pornind cu inconştienţă şi curaj spre o căsătorie aranjată - destinată să cimenteze alianţe politice -, soţie frustrată de impotenţa sentimentală a soţului, regină dezorientată, la cheremul unei curţi clevetitoare, efigie a demnităţii în clipa finală... Marie Antoinette a Sofiei Coppola îşi trăieşte acut singurătatea în mijlocul mulţimii, iar decorul ultraelaborat se încarcă minuţios pe măsură ce sufletul eroinei se goleşte. Superb cadrul ce panoramează Versailles-ul, cu nesfârşitele sale ferestre, goale, solemne, doar la una zărindu-se o fiinţă minusculă şi gracilă, apăsată de corsetul regal - ca de altfel toate imaginile uluitoare ieşite din mâna directorului de imagine Lance Acord (Being John Malkovich, Lost in Translation, Adaptation).

Înainte de toate, Sofia Coppola (care s-a ferit sistematic de realizarea unei cronici stufoase a vieţii de curte) ştie să construiască nu un film de costume, ci stările nuanţate ale acestei femei-copil, desenându-i o aureolă de umanitate care îi dublează regalitatea. Nici un accent strident în hulita coloană sonoră ce mixează muzică clasică, acorduri rock şi pop (Les Arts Florissants, Air, Bow Wow Wow & Kevin Shields, The Cure şi New Order). Doar dezolarea crescândă şi secretă a unei adolescente inteligente şi independente, care are curajul să spună şi să vadă că Versailles-ul, cu intrigile sale sofisticate şi ritualurile perfide, este ridicol. Cât despre rezolvarea finalului, Sofia Coppola reuşeşte, în scena balconului, un moment de gingăşie şi solemnitate care îţi taie respiraţia. Şi datorită jocului impecabil al lui Kirsten Dunst (evocând vremea cînd, la 11 ani, uluise cu precocitatea ei, în stridentul Interview with the Vampire), călătoria - de douăzeci de ani - a Mariei Antoinette spre eşafod învinge, prin adevărul ei omenesc, orice imbatabil şi sec detaliu istoric.

Marie Antoinette, SUA-Franţa-Japonia, 2006.
Regia: Sofia Coppola.
Cu: Kirsten Dunst, Jason Schwartzman, Judy Davis, Rose Byrne, Rip Torn, Asia Argento, Molly Shannon, Jamie Dornan, Steve Coogan.