Încapsulată fără voie în istorie - Marie Antoinette

Dacă speraţi la o relatare care să urmeze cu punct şi virgulă documentul istoric puneţi-vă aşteptările în cui. Pentru că Marie Antoinette nu abuzează nici de tumultoasele intrigi de la curtea lui Ludovic al XVI-lea, nici de frământările care au pregătit apariţia Republicii Franceze, ba chiar se termină acolo unde mulţi l-ar fi început - la momentul în care începe Revoluţia. Exact acolo unde una dintre cele mai celebre regine încape pe mâniile republicanilor pentru a fi executată. Iar Maria Antoaneta din filmul Sofiei Coppola, pe care îl poţi savura şi fără să fi cunoscut realitatea istorică, nu are cum să aibă un sfârşit, pentru că nu păcătuieşte prin nimic. Ea este victima alegerilor celorlalţi, încapsulată fără voie în istorie. Mai exact, la paisprezece ani, în urma tratatului de pace dintre Austria şi Franţa, este nevoită să părăsească de tot curtea vieneză şi să se căsătorească cu cel care avea să moştenească tronul de la Versailles, Ludovic al XVI-lea - soţul care nu e în stare să o facă femeie decât după şapte ani de căsnicie. În toată această fanfaronadă a Versailles-ului, între ritualuri matinale şi serate protocolare despre care afirmă nonşalant "Ce ridicol!", Marie Antoinette îşi trăieşte mai departe adolescenţa între căţei, prăjituri şi ţinute elegante. Şi la un moment dat apare, bineînţeles, şi mult discutatul amant, contele suedez Hans Axel de Fersen, numai unul dintre pretextele bârfelor de la curte.

Critica franceză a dat cu pietre cât a putut. Se face ca un regizor american să salveze un personaj pe care istoria l-a sacrificat pentru întemeierea Republicii? Însă nu povestea în sine este pariul Sofiei Coppola şi nici problemele politice ale vremii (începutul Revoluţiei din final sunt sugerate doar din ecleraj şi sunet).

E adevărat, imaginile desprinse parcă dintr-o cutie cu bomboane fondante îţi ţin fiecare simţ treaz şi îţi vine să exclami la fiecare floare de iasomie care se deschide în vreo ceaşcă de ceai. Însă toate astea pentru că lumea e arătată aşa cum o percepe această adolescentă devenită din întâmplare regină de porţelan (întruchipată diafan de Kirsten Dunst) - cu libertăţile, deliciile şi nebunia ei.

Interesant este felul în care obiectivul îşi alege ţinta, cum se apropie de ea şi o mângâie lasciv, apoi o părăseşte cu cea mai mare libertate. Fluiditatea imaginilor pe care le creează Sofia Coppola, puterea lor narativă şi aceea de a crea un timp interior (atât de specific acestui regizor) fac tot filmul. Plus susţinerea lor în contratimp de muzici new wave ca şi cum povestea acestei păpuşi franţuzeşti s-ar fi petrecut în timpul revoluţiei trendy a anilor'80, când tinerii se simţeau aproape de "starea naturală" purtând gene false şi ascultând Bowie. Fiecare generaţie cu Rousseau-ul ei!