Frida - filmul care naşte căutarea

"Pictez autoportrete pentru că sunt foarte mult singură şi pentru că sunt persoana pe care o ştiu cel mai bine", scria Frida Kahlo în jurnalul ei descoperit pe net după ce am văzut filmul.

Cele mai frumoase momente din filmul Frida sunt cele care seamănă cu portretele mexicancei, dar nu pentru că sunt picturi în cadru ci pentru că sunt fără vorbe, iar spectatorul vede (sau sper eu că vede) "cuvintele" din bijuterii, sprâncene, ochi, haine. Sunt momente care durează câteva secunde fiecare.

"Pictez propria-mi realitate. Singurul lucru pe care-l ştiu este că pictez pentru că simt nevoia. Şi pictez orice îmi trece prin minte, fără alte consideraţii". (Frida Kahlo, Jurnal.)

Şi filmul Frida e o ilustrare a unei realităţi "proprii". Eliminînd din biografie elementele care ar fi dăunat imaginii de ansamblu (alcoolismul, orgiile, susţinerea lui Stalin - la înmormântare a avut steagul rus, sinuciderea suspectă), Frida nu e chiar biografia pictoriţei din Mexic, dar e ca un interviu / reportaj despre o vedetă pe care-l citeşti într-o revistă de lux (glossy): e frumos colorat, pe alocuri sexy (o secvenţă de tango cu Ashley Judd şi Salma Hayek care te pune pe jar), îţi oferă amănunte picante şi are "hăinuţe" frumoase.

Filmul e dus la capăt dintr-o ambiţie şi e asemenea atitudinii Fridei povestită în jurnal: o operă făcută pentru că aşa a simţit nevoia producătoarea (Salma Hayek). Fără alte consideraţii.

Scenariul e cam sărăcuţ (e scris de Edward Norton) şi rezultatul e ca o excursie prin viaţa pictoriţei în care sunt urmărite momentele importante asemenea obiectivelor turistice menţionate în ghiduri, dar care nu-ţi satisface curiozitatea de a fi putut parcurge şi câteva străzi lăturalnice ca să poţi simţi ţara / personajul "încredinţîndu-te pur şi simplu întâmplării", vorba domnului Paler.

Filmul are însă realizări deosebite în partea tehnică: animaţie şi efecte tridimensionale care dau viaţă picturilor, în cel mai propriu sens al expresiei.

Şi mai are puterea, pe care puţine filme biografice o au, de a-ţi trezi curiozitatea şi de a te trimite să afli cine este în spatele personajului de pe ecran. Putere venită din pasiunea celor care au reuşit să facă un film cu un buget mai mic de jumătate din leafa pe care Nicole Kidman o primeşte pentru un rol.

Iar "descoperirea" de dincolo de ecran e "merchandise" - comerţ: mousepad-uri, păpuşi, cărţi, oglinjoare pentru poşete, albume de fotografii, dulapuri pentru haine, apariţii în reclamele Volvo, fotografii pentru timbrele poştale americane. Cu alte cuvinte, o femeie "Che Guevara" devenită peste noapte o adevărată industrie. Industrie din care face parte de anul trecut şi filmul care e acum pe ecranele noastre: Frida.