Fiecare se crede normal, deşi toţi suntem puţin luaţi - Little Miss Sunshine

Little Miss Sunshine / Fiecare se crede normal nu este primul film american despre o familie disfuncţională - nici ultimul - dar are o prospeţime tristă care vine poate şi din inocenţa celor doi regizori - Jonathan Dayton şi Valerie Faris, care - asemenea scenaristului Michael Arndt - sunt la prima experienţă în lungmetraj.

Scenaristul Michael Arndt pleacă de la o reţetă relativ simplă. Ia mai multe personaje ciudăţele, toate rude, le încarcă într-o dubiţă Volkswagen şi le aruncă într-o călătorie care le va schimba percepţia despre viaţă, şi mai ales atitudinea faţă de ceilalţi. Reţeta e agrementată însă cu situaţii cînd provocate de alienarea eroilor, cînd extraordinare - cum e moartea intempestivă a bunicului - şi beneficiază din plin de jocul actorilor mulaţi pe cutele personajelor emblematice pentru o societate bazată pe ideea succesului. Un bunic slobod la gură (Alan Arkin), care se delectează cu reviste porno, dar care pare mult mai uman decît fiul său (Greg Kinnear) ce predică drumul de la ratare la succes la un fel de şcoală populară, în vreme ce ratează şi în carieră, şi în familie. Fratele lui (Steve Carell), profesor homosexual specialist în Proust, care tocmai a încercat să se sinucidă. Cumnata acestuia (Toni Collette), adepta onestităţii totale, care încearcă cu tot mai puţină energie să ţină umorile familiale la un loc. Adolescentul fan Nietzsche (Paul Dano) care se retrage din nebunia generală într-o muţenie perfectă. În fine, argintul viu pe nume Olive (Abigail Breslin) care, deşi e grăsuţă ca o mămăruţă şi poartă ochelari, visează să cîştige concursul de miss pentru fetiţe, Little Miss Sunshine.


Ironia corozivă a entuziasmat publicul de la San Sebastian

Filmul degajă încă de la primele secvenţe o tristeţe şi o ironie atît de corozive încît te întrebi pentru care motive a fost nominalizat pentru Globurile de Aur la categoria cel mai bun musical / comedie. Oare vieţile noastre au devenit atît de mizerabile încît nu le mai sesizăm decît latura tragi-comică? Printre poante la care îţi vine să rîzi în hohote de triste ce sunt, povestea alienatei familii Hoover care învaţă la capătul drumului să se accepte cu toate nebuniile ei furnizează un mesaj în fond tonic. Pînă la urmă, cîte familii sunt perfecte?

Ironia acidă a filmului, poantele sale care sapă adînc în conceptele sacre ale societăţii americane, nu în ultimul rînd jocul foarte bun al actorilor conduşi sigur de cei doi regizori pînă mai ieri cunoscuţi ca realizatori de videoclipuri au asigurat succesul filmului la Festivalul de la Sundance, dar au cucerit şi publicul de la San Sebastian care i-a dat premiul său. Poate că filmul va prinde, cît se poate, şi la noi. Căci nici noi nu ne simţim prea bine.