Miss Poloboc - Little Miss Sunshine

E mică, gîndăcică şi rotunjoară, are un nume de desen animat (Olive), ochelari à la Elton John (prima perioadă) şi o slăbiciune pentru îngheţata "à la mode", iar atunci cînd află c-a fost admisă în finala concursului Miss Sunshine - prin abandonul primei clasate! - trage un ţipăt care-ar putea sparge toate geamurile şi sticlăria din casă... Nu este, cu alte cuvinte, candidata ideală pentru un concurs de frumuseţe, dar dacă s-ar da un premiu pentru "Cea mai simpatică Miss Sunshine", l-ar cîştiga detaşat. E personajul titular al semi-comediei Little Miss Sunshine (tradus, cam aiurea, prin Fiecare se crede normal) şi, deşi Abigail Breslin a jucat şi în Signs al lugubrului M. Night Shyamalan, ne bucură să constatăm că filmul acela nu i-a lăsat semne vizibile. Abigail Breslin e cea mai bună achiziţie a filmului; celelalte sînt regia, scenariul şi restul actorilor.

"Tema" (ca să vorbim pompos) este eşecul. Olive trăieşte într-o casă în care tatăl (Gregg Kinear) e-un luzăr absolut care-şi ambalează nereuşita într-o filozofie de doi bani (şi "nouă paşi") despre succes, mama (Toni Collette) este uzată şi debordată, fratele mai mare l-a citit pe Nietzsche şi-a decis să nu mai vorbească, bunicul (Alan Arkin) e un cocainoman cu amintiri de erotoman, iar unchiul (Steve Carell), care e gay, tocmai a-ncercat să se sinucidă... Toată familia aceasta "disfuncţională" se îmbarcă, aşadar, în dubiţa VW - care nu porneşte decît împinsă - şi se îndreaptă spre California pentru a-i da o şansă lui Olive (şi, pesemne, pentru a amuşina măcar o dată mirosul succesului). Dar ceea ce descoperă la faţa locului este un coşmar pastelat: "fetiţe" ca nişte păpuşi Barbie expandate, un concurs formatat după showurile de televiziune şi o imagine a "succesului" care este mult mai dizgraţioasă decît eşecul pur şi simplu.

Regizat de un cuplu debutant, Jonathan Dayton şi Valerie Faris, Little Miss Sunshine e genul acela de film la care te mai duci o dată, trăgînd de mînecă rudele, prietenii sau vecinii. Şi totuşi, nu este deloc divertismentul hollywoodian la care v-aţi putea gîndi; ba chiar, dimpotrivă! Este ceea ce se numeşte "american independent" - specie care are mai mulţi spectatori dintre critici şi mai puţini dintre spectatorii obişnuiţi. Cu toate acestea, merită să vă încredeţi în critici: veţi fi răsplătiţi cu o poveste care nu-ţi insultă inteligenţa, dar nici nu ţi-o vîră pe gît.

Ceea ce reuşeşte de minune LMS este să ia formula filmului hollywoodian de succes şi să-i sucească gîtul încet, repetat şi sigur. Te bucuri că o face şi jubilezi că o face atît de inteligent. Pînă la urmă, eşecul nu e un lucru tocmai rău - pare să spună filmul acesta; important e să nu-ţi ratezi viaţa.